Sibiul are cel mai important festival de film documentar din România. Astra Film Festival are deja 23 de ediții și, cu fiecare an, programul festivalului atrage tot mai mulți documentariști și spectatori din întreaga lume. În cele șapte zile, oamenii încearcă să ajungă la cât mai multe proiecții, pentru că altfel nu ai unde să vezi aceste filme. Nu le găsești pe net, nu le vezi la tv, sunt filme de festival atent selecționate din miile de înscrieri. Csilla Kato este directoarea de programe în cadrul Astra Film Festival.

A venit în echipă în 1998, ca preselector. Îmi spune că atunci echipa era mai mică, festivalul era unul dintre puținele evenimente de anvergură care mișcau apele în Sibiu. În țară nu exista decât Festivalul DaKINO de la București (primul eveniment cinematografic de după 1989) condus de Dan Chișu. Ce se întâmpla la Sibiu părea o trăznaie. A făcut și voluntariat, s-a ocupat de selecție, de invitați, a învățat să acopere orice departament al festivalului. Astăzi este membru în cadrul comisiei de selecţie a filmelor şi organizator al programelor speciale şi workshop-urilor. Este asistent de regie şi producător de filme documentare. Este membru în jurii internaţionale de festivaluri de film documentar (DocumentaMadrid, Dialektus Budapesta). A fost coordonator al Şcolii de vară de Antropologie culturală din cadrul Central European University. A studiat antropologie culturală și film la Eötvös Loránt University în Budapesta, plus cursuri la London School of Economics şi la Australian National University din Canberra.

Anul acesta, în perioada 17-23 octombrie, la Sibiu au fost proiectate peste 100 de filme. O selecție foarte bună, au spus și membrii juriului, și spectatorii. Filme ce au stârnit discuții, au împărțit privitorii în mai multe tabere, ne-au pus pe gânduri și au redefinit pentru unii (printre care și pentru mine) ce înseamnă filmul documentar. Csilla Kato îmi spune că de la o ediție la alta se înscriu tot mai multe filme pentru competiție, însă ei încearcă să își asume o selecție la cel mai înalt nivel: „Ne asumăm o selecție de cinema care stă pe picioare din punct de vedere profesional pentru că știm că mulți profesioniști din festivaluri europene ne monitorizează activitatea. Nu selectăm filme după ureche, ci după criterii bine stabilite. Sunt multe genuri de filme pe care le aducem, de aceea și numim fetivalul cinemaului documentar. Sunt filme de autor, sunt filme de tv, avem și documentare fake. Paleta e destul de largă, pentru că și formatul cinematografiei contemporane este în continuă explozie de formate noi. De aceea e nevoie de experiență în domeniu ca să poți face o selecție bună. Noi ne-am format deja un ochi atunci când facem selecția și stim când ceva e regizat. Există regie și în filmul documentar, tot timpul suntem atenți și când împărțim filmele în secțiuni. E foarte important unde se poziționează autorul în filmul său, dacă intervine, când intervine sau cât. De exemplu, documentarele tv se fac după o anumită rețetă. Tot ceea ce vedem noi pe diferite canale sunt produse la duzină și să nu vă gândiți că, dacă este denumit documentar, este pura realitate surprinsă în cadre. Nu, există și o doză de regie. În fiecare an, la Astra Film Festival încercăm să aducem câte ceva din toate, ca oamenii să afle tot mai multe, să își pună întrebări, să vorbească cu regizorii”.

Un exercițiu esențial al consumatorului de film documentar

Lucru testat la Astra Film și în această ediție. Spectatorii nu numai că vin la proiecții, ci și rămân la discuții, sunt curioși să afle detalii despre viața protagoniștilor din film, după ce s-au încheiat filmările. La proiecția filmului „The Applause man”, un spectator a întrebat regizorul (Ruben Vermeersch) dacă este într-adevăr un documentar ceea ce tocmai văzuserăm. Iar acesta a răspuns : „No, it’s fake!”. Csilla Kato îmi spune că au adus special acest film în cadrul festivalului, ca oamenii să experimenteze: „L-am inclus în secțiunea Reality Under cover, unde suntem împinși către limitele imaginației. E vorba despre felul în care unii oameni au reușit cu viclenie să îi înșele pe alții din jurul lor. În cazul filmului „The Applause man” e vorba de dublu trucaj. Personajul nici măcar n-a existat în viața reală. E o unealtă foarte puternică filmul, este și foarte periculos felul în care se poate manipula conținutul. Discuția spectator-regizor e o componentă foarte importantă la festival. În primul rând, noi, ca spectatori, ne lăsăm purtați de felia de realitate aleasă și pusă pe ecran de către realizatorii filmelor. După care ni se oferă șansa să interogăm realizatorul despre ceea ce a arătat în film și felul în care a fost făcut filmul în sine. În cazul acestui film a fost o mare surpriză pentru spectatori faptul că filmul, folosind convențiile filmului documentar, de fapt ne-a făcut să credem o realitate care nu a existat. Un procent destul de semnificativ din producțiile de film documentar comercial, făcut și difuzat la televiziunile tip Discovery Channel, sunt astfel de „fake documentaries”. Am pus în program acest film pentru a trezi spectatorii, pentru a invita la un exercițiu esențial al consumatorului de film documentar: de a relaționa cu lumea, cu realitatea care ne înconjoară, dar și la realitatea care este prezentată prin film, prin întrebări.

Acesta este, practic, festivalul. Un exercițiu comun, un dialog între oameni unde pretextul este filmul dar mai presus întâlnirea noastră, a tuturora, cu realitatea care ne înconjoară, fie ea și cea prezentată printr-un film, și discuțiile deschise despre acesta. Festivalul este o ocazie de reflecție, un dialog în care poate să intre oricine. În rest, toată lumea se poate uita la un film la tv sau laptop. Apăruseră zvonuri că odată cu streamingul online o să dispară festivalurile de film. Uite, că nu e așa. Chiar s-a întărit mai bine această funcție de întâlnire cu celălalt, de comunicare. Ori noi încercăm să facilităm acest dialog, cât mai mult. Depinde de cine vine în festival, nici noi nu cunoaștem regizorii care vin. Noi vedem filmul, invităm regizorii și așa se întâmplă comunicarea. Publicul deocamdată e foarte activ. E curios. Vrea să afle mai multe. Cu siguranță merită, cred eu, să facem festivalul păstrând acest format. Vedem împreună filmul și intrăm în dialog, fie formal, fie informal.”

csilla_kato_foto

Anul acesta, pentru prima dată, s-a organizat în mod formal o întâlnire dedicată profesioniștilor filmului documentar, „Documentary Tank”. Au avut loc discuții în jurul strategiilor de finanțare pentru documentare, despre cele mai noi forme ale filmului documentar și ce probleme întâmpină tinerii regizori români de film documentar. „De foarte mulți ani discutăm aceste probleme în cadrul festivalului, însă informal. Ne-am hotărât să stabilim un cadru organizat pentru că sunt mulți oameni din acest domeniu, care au foarte multe cunoștinte despre finanțări, despre alte festivaluri din Europa, informații care sunt de ajutor pentru cei la început de drum. Evident că era de așteptat ca aici să se întâmple acest lucru, pentru că în România sunt rare ocaziile ca oamenii din acest domeniu să se întâlnească și să stabilească legături sau proiecte comune. E foarte important ca filmul documentar românesc să fie susținut. În fiecare an noi avem emoții pentru secțiunea dedicată filmului românesc din competiția festivalului. Am avut un an mai bun în 2011. Acest festival fiind în România, este evident să avem și o competiție românească. Anul acesta s-au înscris în jur de 100 de filme pentru această secțiune, însă pentru că poate aplica oricine, primim și filme făcute cu telefonul, sub standardele minime. Oamenii care trimit, probabil, vor să își încerce norocul. Noi ne bucurăm pentru fiecare film românesc care se înscrie în competiție, ca să avem din ce să selectăm. Apoi, juriul decide”.

Aducem mai aproape oamenii de subiectele sensibile

Anul acesta, Premiul pentru cel mai bun documentar românesc, la Astra Film Festival, a fost câștigat de Monica Lăzurean-Gorgan, pentru filmul „Doar o răsuflare”. Tot la această secțiune a mai fost acordat Premiul pentru regie într-un documentar românesc, ce i-a revenit lui Botond Püsök, pentru filmul „Angela”. Însă, filmul care a stârnit controverse a fost proiecția-eveniment în cadrul festivalului: „The New Gypsy Kings”, realizat de Liviu Tipuriță, care a primit Premiul Special pentru contribuția sa la dezvăluirea prea puțin cunoscutelor povești de culise ale manelelor și maneliștilor din România. „În fiecare an am avut filme la care am făcut proiecții eveniment. Filmele au această șansă, să deblocheze comunicarea între anumite segmente ale societății. De multe ori se creează o imagine pe baza unor impresii, fără ca oamenii să discute între ei, să asculte, să se informeze. Noi ne asumăm cât putem cu festivalul, încercăm să expunem probleme ale societății. Mulți au plecat șocați întrebând cum de am adus manele la sala Thalia. Oare au greșit organizatorii? Ei, nu e așa. Maneliștii sunt oameni, trăiesc în jurul nostru. Ar fi bine să fim mai deschiși, să mergem să vedem orice ar fi, nu trebuie să ne placă, dar măcar să vedem, să ascultăm. Noi, când pornim festivalul, nu degeaba avem emoții, pentru că nu știm cum va ieși. Avem exemple de la fiecare ediție, cu filme pe care le proiectăm deși știm că pot crea și reacții controversate. Însă aceasta e realitatea, plină de controverse, de paradoxuri, fie că o acceptăm sau nu. Țin minte că în 2012, când am proiectat filmul lui Fabian Daub despre Roșia Montană, la fel a fost. Au venit atunci la Sibiu și activiști și locuitori din Roșia Montană, iar în stradă începuseră protestele. Deci, sunt decizii pe care ni le asumăm. Acesta e singurul lucru pe care îl putem face, să aducem mai aproape oamenii de subiectele sensibile. Poate unii sunt mai deschiși, poate alții abia după un astfel de eveniment își pun niște întrebări. Anul acesta am văzut tot felul de postări pe rețelele de socializare Nu-mi vine să cred, Laura Vass cântă la sala Thalia. Toate reacțiile le-am primit foarte bine. Cred că acesta este scopul festivalului. Să fim mai deschiși, să afăm mai multe despre lumea adevărată în care trăim, să ne punem întrebări, dar să lăsăm deoparte prejudecățile când intrăm în sala de cinema. În fiecare an revin spectatori din generațiile anterioare de studenți, care ne povestesc felul în care, prin simplul fapt că au participat la festival s-a schimbat orizontul lor, chiar destinul, alegerile pe care le-au făcut în viață. Oare se poate dori ceva mai presus, ca rezultat al unui eveniment cultural?”, spune Csilla Kato.

foto: Cornel Moșneag