De  10 ani vine la Astra Film Festival despre care spune că nu este un  simplu festival ci un prilej de întâlnire cu cineaști din toată lumea.  A declarat în nenumărare rânduri că cinema-ul e unul singur și că e nedrept să socotești documentarul ca fiind un subprodus al cinematografiei. Pentru că, în realitate, este trunchiul din care filmul de ficțiune s-a născut și a crecut. Anul acesta, cel mai recent film al lui Cristi Puiu, Sierranevada, a deschis  Festivalul de film documentar de la Sibiu, Astra Film. Săli pline, discuții după proiecții, spectatori interesați de simboluri și replici din film.  Iar pentru pentru contribuția sa la cinematografia mondială, organziatorii festivalului, i-au înmânat lui Cristi Puiu „Premiul de excelență Astra Film”.

 Mergeți de mulți ani la Festivalul Astra de la Sibiu. Care este atmosfera acolo? Ce vă determină să vă reîntoarceți?

Cristi Puiu: Sunt mai multe motive, niciodată nu există doar un singur motiv. Când am acceptat prima dată invitația, am acceptat-o pentru că văzusem un film de-al lui Dumitru Budrală, care se cheamă „La drum‟, la un festival la Sfântu Gheorghe, în Ardeal, și mi-a plăcut foarte mult. Și a contat pentru mine enorm faptul că omul care face festivalul este un documentarist, un cineast, că ar fi putut fi un funcționar oarecare. Poziția asta în multe festivaluri de film este ocupată de oameni care fac altceva decât film, sunt funcționari culturali, critici de film, teoreticieni, curatori… toți având, mai degrabă, o formație teoretică la bază. Or, în cazul acesta, era vorba despre un om care făcea filme, și asta m-a determinat să accept prima invitație care mi-a fost făcută. Apoi, l-am cunoscut și am devenit prieteni și acesta e un alt aspect: e important pentru mine să mă duc într-un loc în care oamenii împărtășesc viziunea mea despre cinema, nu în totalitate, dar, cumva, sunt oameni care se află pe același drum cu mine sau eu mă aflu pe același drum cu ei.

Apoi, la Sibiu, am cunoscut foarte mulți oameni și am devenit prieten, de exemplu, cu Michael Stewart, care și el vine la festival aproape la fiecare ediție. Are o relație de prietenie veche cu Dumitru și cu Csilla. Fel de fel de alți cineaști am cunoscut acolo, în juriile din care am făcut parte și în competiție, iar acesta este un alt motiv pentru care mă reîntorc. Astra Film Festival nu e doar un festival de film, e și o întâlnire între cineaști. Apoi, Sibiul e un oraș frumos – un alt motiv.

Și un alt motiv, nu ultimul, dar cumva cel mai puțin la vedere pentru cei care nu au pus piciorul niciodată la Astra, filmele care ajung acolo. Dumitru și Csilla reușesc aproape an de an să aducă filme importante din punct de vedere al viziunii asupra lumii, al curajului cineaștilor de a povesti lumea așa cum o văd ei, iar acesta este un lucru foarte rar. Filmele cineaștilor prezenți la Sibiu mărturisesc despre o viziune extrem de personală asupra lumii, asupra noastră, asupra vieții, asupra omului, și asta este rar. Iar în România e greu să te întâlnești cu filme documentare, așa, în fiecare zi.

 Putem vorbi, în România, despre o sub-industrie cinematografică, aceea a documentarelor?

Cristi Puiu: Din păcate, filmul documentar a fost socotit de la început – aici în România, nu este valabil pentru Europa Occidentală –  ca un soi de ruda săracă a cinema-ului, dar cinema-ul începe cu documentarul. Momentul istoric, finalul secolului 19, când cinema-ul s-a născut, are legătură cu o revoluție de mai mari dimensiuni, care s-a petrecut în științe la acea vreme. În intervalul acela de timp s-au întâmplat multe. Viziunea noastră despre lume a fost contrazisă de fel de fel de descoperiri științifice, care se petreceau atunci. Prin urmare, pentru mine cinema-ul este, în mare măsură, un instrument de cercetare, științific, iar capacitatea acestui instrument de a înregistra mișcarea îl așază, undeva, în rândul științelor, mai degrabă, decât pe același raft cu celelalte domenii ale artei. Ulterior, el a căpătat această dimensiune, această aură, dar aici este o discuție lungă.

Ce vreau să spun cu asta este că e nedrept ce se întâmplă, e nedrept să socotești că documentarul ar fi un subprodus al cinema-ului. În realitate, este trunchiul din care filmul de ficțiune s-a născut și a crescut. Din păcate, povestea nu este spusă așa. În școli este spusă în toate felurile, doar așa nu, dar nu pentru că oamenii își propun să submineze poziția pe care filmul documentar o are în istoria filmului, ci, pur și simplu, pentru că există o fugă către confort, o fugă către divertisment, iar filmul de ficțiune pare să ne procure asta. Și aici e iarăși o lungă discuție, pentru că și filmul de ficțiune este împărțit, sunt o mulțime de rubedenii în familia filmului de ficțiune și nu întotdeauna filmul de ficțiune ne reconfortează. Nu o să intrăm cu mare plăcere să vedem, sâmbătă seară, un film de autor. Vom merge la un film de divertisment, să vedem încă o dată cum americanii salvează planeta. Asta este ceea ce se întâmplă în mod frecvent. Zic americanii pentru că ei produc foarte mult film de divertisment, nu pentru că ei ar fi tâmpiți. Interesul meu pentru cinema a fost cumva declanșat de întâlnirea cu filmele lui Jarmusch (Jim Jarmusch, n.r.), care este un autor american.  Ce vreau să spun este că e nedrept ceea ce se întâmplă. Din păcate, lucrurile nu sunt văzute așa, iar Festivalul Astra nu ajunge să beneficieze de fondurile necesare pentru a exploda și a deveni, cu adevărat, un pol al filmului documentar în România. Din păcate…

Sunt documentare românești care v-au impresionat în ultimii ani?

Cristi Puiu: Cel care m-a impresionat cel mai tare a fost filmul lui Laurențiu Calciu, care se cheamă „După revoluție‟.

 Cel mai recent film al dumneavoastră, „Sieranevada‟, deschide Festivalul de film documentar. Cum se face legătura între cele două?

Cristi Puiu: Simplu. Există doar un cinema. Punct. Din rațiuni administrative le separam noi în documentar, în film de ficțiune. Apoi în interiorul filmului de ficțiune avem alte categorii și subcategorii, iar în interiorul filmului documentar avem alte și alte categorii. Nu, cinema-ul este unul singur.

cristi-puiu-foto-silvana-armat-34

Ați mers cu „Sieranevada‟ prin mai multe orașe din țară. Care este situația cinematografelor în provincie? Recent, s-a lansat Barometrul de consum cultural, care arată că 80% dintre români nu au mers în 2015 într-un cinematograf clasic. Cum este situația în țară?

Cristi Puiu: Este destul de tristă. La Iași, am făcut lansarea la Casa Studenților și a fost foarte rău. Iași – capitala Moldovei. La Botoșani, orașul copilăriei noastre – ai mei sunt amândoi din Botoșani și noi am copilărit la bunici, în Botoșani -,  există un domn acolo, Viorel Hrițcu, care face eforturi supraomenești pentru a salva cinematorgrful Unirea. Nu sunt fonduri, din păcate. Imaginea și sunetul au fost sub standarde, dar mai bine decât la Iași. La Suceava, am fost într-o sală nouă, dar sunetul nu era la standarde. Dacă dădeam volumul mai tare, apărea un ecou. La Gura Humorului  – cel mai rău. Sunetul imaginea – prost, iar oamenii din Primărie –  am avut o discuție lungă cu un consilier de acolo – extraordinar de agresivi, fără nici cea mai mică disponibilitate către dialog, de o aroganță de neimaginat. La Brașov a fost mai bine decât la Botoșani, o sală foarte frumoasă, niște oameni cu o mare disponibilitate de a face lucrurile să meargă. Și acolo e nevoie de bani. Asta este în ceea ce privește situația sălilor cu care m-am întâlnit eu în drumul acesta. E rău în ceea ce privește sălile. Mai degrabă rău, decât bine.

Iar publicul a fost nemaipomenit peste tot. Și la Iași, și la Botoșani, și la Suceava, și la Gura Humorului, și la Brașov, și la Constanța. N-am vorbit de sală la Constanța, pentru că am avut lansarea într-un mall și a fost cea mai bună proiecție la care am asistat. Ceea ce e valabil pentru toate sălile astea care se află prin mall-uri în toată țara, pentru că au echipament nou. Noi, ca regizori, vom ajunge să ne întâlnim, în mod inevitabil, cu niște spectatori, care ne vor întreba: „Dar de ce e sunetul așa prost?‟ și, de fiecare dată, trebuie s-o luăm de la capăt și să le explicăm că nu sunetul este prost, ci echipamentele de sunet și de imagine, pe care ei le au în sălile în care se duc, sunt vechi, sunt ieșite din norme, sunt prost calibrate.

Sunetul filmelor românești se aude cristal în Occident, în toate festivalurile. Festivalurile astea internaționale se sprijină și ele pe niște săli care se află într-un circuit – poate cu excepția Festivalului de la Cannes sau Festivalului de la Berlin. La Rotterdam, de exemplu, festivalul se ține într-o sală care este parte din circuitul de zi cu zi al filmelor. Adică nu sunt niște săli special făcute pentru festivalurile de film, astfel încât în timpul festivalurilor să se audă mai bine decât în mod normal în fiecare zi. Noi nu o să ajungem acolo curând. Sigur că asta este problema cea mai mică, dar nu o să ajungem acolo curând. Gândiți-vă doar la lucrul acesta: în Paris sunt 1.200 de ecrane, în România sunt în jur de 100. No comment!

 Dar ce ar trebui să facă cineaștii?

Cristi Puiu: Nu au ce să facă.

 Mă gândesc că dacă ar fi o solidaritate…

Cristi Puiu: Nu are legătură cu asta.  Are legătură cu felul în care statul alege și înțelege să protejeze aceste bunuri culturale.

 Nu le protejează, aici este problema.

Cristi Puiu: Nu le protejează, dar cineaștii nu au ce să facă. E vorba de bani mulți, care trebuie să fie alocați de la buget, pentru ca sălile acestea – ultimele care au rămas – să fie salvate și altele noi să fie construite, în virtutea unui program destinat cinematografului. Dar acest program nu există, iar filmele nu sunt protejate. Franța, care este cea mai mare producătoare de film din Europa, își protejează producția, în fel și chip. Legea franceză protejează filmul francez. În România, legea română nu protejează filmul în limba română, iar oamenii nu se grăbesc să se ducă să vadă film în limba română.

Avem filmele, n-avem ecranele, n-avem cinematografele

Pe la începutul anilor 2000, a fost această revoluție în cinema, a fost un scandal. Generația noastră și-a cerut drepturile. Cinematografia era controlată atunci de Nicolaescu  – Dumnezeu să-l odihnească! Generația noastră a fost sprijinită și de regizori din vechea gardă. Adică, n-a fost doar un conflict între generații, așa cum lumea a lăsat să se înțeleagă. Nu! Pe noi ne sprijinea și Gulea, ne sprijijnea și Pintilie. Deci, nu exista un conflict între generații, era nevoia de normalitate. Lucrurile nu s-au normalizat. De atunci încoace tot încercăm să le facem să funcționeze, dar, în tot intervalul acesta, s-au pierdut multe săli de cinema. După tragedia de la Colectiv, s-au mai pierdut alte săli de cinema. Noi suntem precum niște legumicultori fără tarabe. Avem filmele, n-avem ecranele, n-avem cinematografele. Lucrul acesta nu o să se întâmple altfel decât cu ajutorul statului. E foarte greu să-ți imaginezi niște investitori privați, care să planteze, în București, o mână de săli de cinema de artă. Nici măcar nu e nevoie de o mână. Măcar de-ar exista o sală de cinema destinată filmului de ficțiune și una destinată filmului documentar și pasul ar fi gigant. Iar de chestia asta s-ar putea ocupa un investitor privat, un fel de protector al filmului, al celei de-a șaptea arte, dar, în România, nu există chestia asta, pentru că, în România, nu există oameni interesați de cinema. Percepția generală este că cinema înseamnă film american. Din multe motive. Aici e iarăși o discuție lungă. Și, cum asta e perceția generală, filmul românesc pare să fie un fel de film american ratat. De multe ori am auzit: „Băi, voi încercați să faceți film american, dar nu reușiți‟. Nu e așa. Lucrurile stau altfel, dar e foarte greu să le spui povestea filmului unor oameni care nu sunt interesați să o audă. E  mai complicat, nu e așa de simplu.

 E nevoie de o educație cinematografică, care să înceapă din școală?

Cristi Puiu: E obligatoriu. Dar nu cinematografică.  Faci istoria artei. Dacă faci istoria artei, n-ai cum să nu cuprinzi și cinema-ul.

 Istoria artei se face doar în școlile de profil.

Cristi Puiu: Și-atunci de ce ne mirăm că există casele acestea urâte în București, construite după ce a căzut Ceaușescu, că Ceaușescu era un om lipsit de gust și a construit Casa Poporului? OK, dar voi, cei care ați venit după 90, v-ați uitat la casele pe care vi le-ați construit? Că n-au fost impuse de niciun regim, le-ați făcut voi, voi cei plini de bun gust. Oamenii din România sunt lipsiți de educație artistică, pentru că asta nu contează. Pentru că, în școală, muzica, desenul, sportul, că asta este tripleta, sunt socotite ca fiind materii neimportante. Și întotdeauna a fost așa. Cel care avea 10 la matematică avea din oficiu 10 la desen, la muzică și la sport, chiar dacă nu era bun, iar oamenii care aveau 10 la desen la muzică și la sport nu aveau neapărat 10 la matematică. Așa, în felul acesta, percepția a fost pervertită, oamenii de nota 10 au trăit, probabil, de mici cu impresia că pictură, desen, muzică ei știu – dovadă notele, iar oamenii care știau cu adevărat și erau preocupați de asta au fost văduviți de un drept al lor, dreptul de a fi socotiți pricepuți, talentați, pe domeniul acela foarte precis. Nu puteau, pentru că toți aveau 10. Chestia continuă, prin urmare România o să se trezească foarte greu, iar noi vom fi bombardați în continuare cu fel și fel de produse, unele mai înspăimântătoare decât altele.

Ca să poți face față agresiunii urâtului trebuie să pui ceva pe masă, să construiești, să muncești, să-ți faci drumul. Obiectul ăla pe care îl pui tu pe masă trebuie să țină seama de o seamă de exigențe filosofico-estetice, adică e un parcurs pe care foarte puțini oameni îl fac, din păcate. Și toți se pricep. E de ajuns să aduci vorba despre cinema, despre pictură, literatură – toți știu, toți au o opinie și cum să nu aibă dacă în școală au avut nota 10. Sistemul a reușit această performanță și ne va fi foarte greu să ieșim din chestia asta, dacă nu chiar imposibil.

Că tot vorbeați de opinii. Țineți cont de criticile apărute după vizionările de presă?

Cristi Puiu: Mă interesează criticii, iar criticii nu prea există în România. Nici în străinătate nu prea există. E foarte complicat să crezi că, în momentul în care pui pe hârtie ceea ce crezi tu că ai văzut și ai înțeles din filmul care tocmai s-a încheiat, acoperă ceea ce ai văzut, ceea ce ai simțit, să crezi că ai reușit să te racordezi la film,  asta e enorm, e o minciună enormă. Se poate întâmpla ca oamenii care ajung să se racordeze la film să nu scrie. De cele mai multe ori am auzit opinii echilibrate și de bun simț venind din partea unor oameni care nu se mișcă în interiorul cinema-ului. De fapt, cam de cele mai multe ori așa se întâmplă. Iar oamenii care se mișcă în interiorul cinema-ului au tot felul de marote ale lor, au un steag de purtat, au propria lor imagine de salvat. Apoi, există grupuri-grupuscule, există o râcă de neînțeles, dacă nu ești pregătit să o înțelegi. Dacă ești pregătit să o înțelegi, vezi că nu e chiar așa de neînțeles, adică nu e doar în cinema prezentă această ură, e ca o constantă a noastră. Poate că vine de la „Miorița‟, poate că vine din altă parte, dar este clar că ceva e, pentru că nu se leagă. Întotdeauna, când apare această promisiune că lucrurile se vor așeza, ceva se întâmplă și se taie maioneza și e greu de spus ce și cum și în ce fel ai putea să te duci de acolo încolo să imaginezi o punte, să legi cele două maluri, să imaginezi pacea, liniștea dialogul, în lumea asta a noastră. E un drum de făcut și nu va fi ușor și nu e pentru mâine. Va trece foarte, foarte, foarte mult timp.

Epoca aia a selfie-urilor a trecut. Sper

Probabil că vine din complexele noastre. Suntem o nație foarte complexată și atunci oamenii sar foarte ușor la beregată. Sigur că nu toți. Sunt oameni înțelepți care își văd de treaba lor: unii scriu, alții pictează, ații fac filme, alții fac matematică, fizică, informatică și nu dau din coate atât de tare să apară în față și să se bată cu cărămida în piept și să tânjească după covorul roșu și după lauri. Grație lor suntem încă aici. Dar în ceea ce privește relația pe care o poate avea filmul și toate celelalte domenii ale artei cu publicul din România, relația asta se va instala în timp. Dacă vom trăi în pace, probabil, în 100 de ani se va instala și relația asta. Nu știm ce vor deveni, în 100 de ani, pictura, cinema-ul. Sper ca până atunci să nu ajungem să ne izolăm unii de alții în fața computerului și a Facebook-ului. S-ar părea că oamenii nu mai sunt interesați de Facebook, sunt prezenți doar cei ce se cheamă în limba curentă hateri. Oamenii cuminți ajung să se folosească de Facebook ca de un instrument de informare. Epoca aia a selfie-urilor a trecut. Sper. Sigur că nu pentru toți, unii încă se mai lăfăie în autocontemplare, dar, la un moment dat, se va încheia și chestia asta. Sunt, mai degrabă, optimist. Dar cred că este nevoie de un timp. Nu cred că se poate întâmpla peste noapte.

Nu cred că peste noapte vom avea parte de discuții cu sens legate de cinema, de politică, de pictură, de matematică, de literatură etc. Cred că va mai trece un timp. Iar lucrurile astea trebuiesc prețuite și, din păcate, nu prea ne învață nimeni cum să le prețuim sau dacă să le prețuim sau dacă sunt de prețuit, pentru că nu există dialog, iar școala îți impune. Tu, elev, ești tentant, mai degrabă, să fugi de jugul școlii. Mai târziu, ajuns la facultate, descoperi că s-ar putea să existe un sens oarecare în lectură și, poate, ar fi bine să o iei de la capăt. Nu toți o fac. Ajungi să te întâlnești cu autorii. Cu Ion Creangă, cu Eminescu, cu Ion Barbu – autorii aceștia care ne-au fost impuși în școală. Nicolae Filimon – „Ciocoii vechi și noi‟ – spre exemplu. Cine citește azi Nicolae Filimon – „Ciocoii vechi și noi‟? Dar, încet, încet, lucrurile acestea se așază, dacă te luminezi cumva sau dacă există profesorii care să te ajute, că și asta este o altă discuție.

 Și să te lase să gândești, într-un fel. Pentru că, în școală, încă există acea întrebare „Ce a vrut să spună autorul?‟.

Cristi Puiu: Și răspunsul e deja dat. Ce spune autorul e ceea ce spune profesorul că autorul ar fi spus. Bine, dar aici vorbim de profesori cu vocație și, dacă vă uitați în istoria dumneavoastra personală, veți vedea că îi numărați pe degetele de la o mână pe profesorii care au însemnat, cu adevărat, ceva.

cristi-puiu

 Ar fi o soluție școala acasă, că tot s-a discutat despre acest subiect?

Cristi Puiu:  Cred că nu s-a inventat încă modelul ideal. Pe de o parte, cred că e important pentru copil să se simtă iubit, iar mama îl iubește, în mod indiscutabil. Pe de altă parte, copilul ar trebui să se întâlnească și cu fața întunecată a lumii, adică cu situații cărora el trebuie să le facă față singur, neprotejat fiind de părinți, să se ridice pe cele două picioare și să fie autonom, independent. Din punctul acesta de vedere, aș spune că școala este mai bună, pentru că trebuie să faci față unor situații neprevăzute. Eu am suferit foarte mult în școală, nu mi-a plăcut la școală. Din punctul acesta de vedere, aș fi tentat să spun că, mai degrabă, aș fi preferat să învăț acasă. Pe de altă parte, acasă nu m-aș fi întâlnit niciodată cu obstacolele pe care le-am am avut de înfruntat în interiorul grupului din care făceam parte, ca elev.

Pentru mine, normalitatea ar fi dată de școala care funcționează în norme. Profesorii să fie competenți și nu doar în ceea ce privește materia pe care o predau, ci și în ceea ce privește pedagogia. Acesta e un aspect. Al doilea aspect este legat de sarcina părinților, acasă există un alt episod al educației. Și, dacă fiecare își vede de treaba lui, părinții – pe de-o parte – și profesorii din școală  – pe de altă parte -, atunci șansele copilului să fie bine instruit cresc.

E foarte greu să te trezești dimineața și să te duci la o slujbă pe care o detești

Vedeți că fiecare ministru al învățământului vine la putere și mai face niște modificări. Nu e OK asta, e nevoie de un minim de stabilitate, dar nu asta este paguba numărul unu. Paguba numărul unu este dată de faptul că școala pare să fie un fel de anticameră a liceului, a facultății. Copiii sunt pregătiți pentru materiile care se dau la examenele de admitere la liceu, dar este neglijată vocația copilului. Profesorii nu prea se interesează de lucrurile acestea, sunt foarte puțini cei care o fac. Dirigintele – care ar trebui să fie atent la lucrurile astea, pentru că de aia îi este dată o clasă, nu doar să administreze fondul clasei, și notele, și alte lucruri cu totul și cu totul nesemnificative în procesul acesta de educație. Adică, dirigintele ar trebui să fie atent la înclinațiile pe care le au copii. S-ar putea ca tu să fii confruntat cu niște probleme foarte serioase atunci când unul dintre copii are talent la desen, la geografie. Există un talent la geografie? Nu știm. Există un interes pentru geografie? Cu siguranță, da. Și atunci să-l ajuți să se ducă în direcția aia, nu să îl faci să se simtă ultimul om pentru că nu a ales să fie preocupat de o disciplină care îi va aduce bani mai târziu. Pentru că, uite!, se caută informaticini, termină cu geografia. Se caută informaticieni, câștigi bani buni! Când, de fapt, ce faci cu banii? Îți distrugi și viața până la urmă, dacă tu nu înflorești armonios în lumea pe care ai ales-o. Dacă ai ales să studiezi geografie, muzică, sport și te bucuri, aia trebuie să faci. Vin bani mai puțini, trebuie să fii conștient de asta. Va fi mai greu, dar, dacă asta îți place, asta trebuie să faci. E foarte greu să te trezești dimineața și să te duci la o slujbă pe care n-ai ales-o, pe care o detești. E un coșmar, iar chestia asta nu se întâmplă doar în fiecare dimineață și dispare, ci se adună, se acumulează. Sentimentul acesta de rău, sentimentul acesta că nu ți-ai găsit locul în lume se accentuează și probabil că asta duce mai târziu la fel de fel de probleme de sănătate grave. O viață ai și e bine să stai pe drumul care ți-a fost destinat sau pe care l-ai ales.

 La ce lucrați acum?

Cristi Puiu: La un film de epocă, sper că am noroc și să găsesc bani. Sunt din ce în ce mai sceptic. Sunt din ce în ce mai puțini bani în cinema. Și nu doar în România, ci peste tot. Pentru „Sieranevada‟ am căutat bani doi ani. Și eu nu sunt un debutant, pentru ei este și mai greu.

Priviți cinema-ul ca o mărturie?

Orice gest artistic, atunci când se întâmplă să aibă o valoare artistică oarecare, nu este altceva decât o mărturisire. Și devine, mai apoi, pus în dulap, o mărturie pentru că, așa cum pentru mine nu există meseria de actor, ci misiunea de actor, obiectul artistic, filmul sau romanul nu poate fi decât mărturia unui martor. Martorul este autorul, martorul este artistul.

Simțiți că v-ați găsit misiunea?

E mișto întrebarea, dar nu m-am întrebat. Nu știu.

Aveți limite atunci când faceți un film? Ce înseamnă să fii liber?

Să fii liber? Nu știu ce înseamnă. Câteodată cred că știu ce înseamnă să nu fii liber și cred că dacă socotești și-ți măsori gesturile ținând seama de așteptările celorlalți, de ceea ce socotesc ceilalți, cred că atunci nu ești liber. Cred că ești liber dacă înțelegi că totul se joacă aici, pe pământ, în viața asta și tu, omul, nu ai de făcut altceva decât să-i hrănești  pe semenii tăi, cumva, să-i iubești.

 Dacă ar veni cineva la dumneavoastră cu un scenariu și cu banii necesari pentru un film, ați regiza acel film?

Cristi Puiu: Nu mă interesează. Aș face-o dacă aș fi constrâns să o fac, dar n-am fost până acum. Dacă ar trebui să aduc bani în casă, dacă asta ar fi singura sursă de venit, aș alege, dar doar pentru că e o chestiune legată de supraviețuire. Dar nu cred. Nici atunci n-aș face-o. E foarte greu să fac ceva ce nu e al meu. Am limite. Sunt destul de rigid la capitolul acesta. Aș putea face altceva. De exemplu, aș putea să sap o grădină. Mi-ar fi mai ușor să fac asta.

Țin minte când eram în armată și mergeam la plantat de varză și spuneau: „Ăsta e rândul tău‟. Și întrebai: „Păi, până unde?”. Și ți se răspundea: „O să vezi tu!.‟ .Când ajungeam la capătul rândului, nu se vedea începutul. Prima întâlnire era destul de înspăimântătoare, după aceea te obișnuiai și nu mai părea așa. La fel, am fost la cules de porumb, de cartofi, am sortat cartofi. Am muncit ca la balamuc în armată, am coloana făcută țăndări. Când te întâlnești cu chestia aia prima dată, ți se pare că nu o să poți face față. Dar poți să faci față și la mai greu de atât.

Mi-ar fi mai ușor să fac bani din muncă fizică, decât să fac un film după un scenariul în care nu cred

Mă gândesc la oamenii care au trecut prin pușcăriile comuniste. Armata a fost o glumă pe lângă ce au avut oamenii aceia de tras. Deci, sub aspectul acesta, mi-ar fi mai ușor să fac bani muncind așa, făcând muncă fizică, decât să fac un film după un scenariul în care nu cred, doar pentru că îmi dă cineva bani. Dacă mă interesează scenariul, da, de ce nu? Bineînțeles. Și mi-ar plăcea să fac chestia asta, pentru că e și asta un challenge. N-am făcut asta niciodată, pentru că nu s-a ivit ocazia. Au aterizat la mine multe scenarii, dar nu m-a interesat niciunul. Apoi, în 2006, m-am întâlnit, la Cannes, cu Robert Newman, agentul lui Iñárritu şi al lui Polanski, printre alții, care mi-a propus să-mi fie agent, după „Moartea domnului Lăzărescu‟. Mi-a spus că îmi poate trimite scenarii, iar eu să le fac pe care le vreau. Am zis „OK, dar nu mă interesează să fac film în Statele Unite‟. Mi-a spus: „OK, oferta rămâne valabilă, dacă te răzgândești, mă contactezi‟. Nu l-am contactat de atunci. Oricum, mi se părea așa o chestie mai solidă în teorie, în realitate nu știu cât de bine stă pe picioare o asemenea poveste. Condiția de regizor angajat pe un proiect nu-mi sună bine deloc. Mi s-a întâmplat să fac asta câtă vreme am făcut spoturi publicitare, aici, în România. Și era cam aceeași situație: clientul, agenția funcționau ca niște producători care veneau cu impunerile lor. Și nu m-am împăcat niciodată cu chestia asta și nu o să mă împac niciodată cu asta. Am 49 de ani, nu știu cât mai am de trăit, e o experiență pe care am dus-o până la capăt și pe care nu vreau s-o repet. Dacă e să mai fac vreun spot publicitar, să mă lase lumea să fac ce vreau și să nu mă bâzâie, să-mi spună ce și cum ar trebui să fac. La fel și pentru filmul american. Oricum, situația asta e greu de imaginat că tu vei fi regizor angajat de un producător pentru a presta aia și aia. E greu de crezut că voi face vreodată film în Statele Unite. Iar varianta cu scenariul și cu banii nu mă interesează. Deloc. Nu pot. Viața e prea scurtă. Iar banii… ce faci cu ei?

autor: Dorina Călin

foto: Silvana Armat