Trăiesc încă sub auspiciile culturii cartierului meu. Nu a culturii de cartier, în sensul peiorativ al tuturor mutațiilor de sens pe care-l înglobează nu doar expresia, ci și conținutul zisei. Nu. Sunt, cum s-ar spune, băiat de cartier muncitoresc, la marginea civilizației urbane, născut și crescut între vecini ce veneau de la lucru amirosind a strung și într-o fluctuație de știre imediată explozivă.

Pulsul cartierului era dat de echipa de fotbal, „fanion”, a Brașovului, Steagul Roșu, dar părtășeam destul matineele cu celelalte echipe, și ele de cartier, ale orașului (ICIM; Tractorul, Metrom). Magazinele, mai mult goale de produse decât aprovizionate, deveniseră locuri de adunat cultură la cozi. Să fii vecin cu profesorii tăi la coada de lapte, pentru uituci să ne reamintim că începea la 3 și se finaliza – dese ori înghețat bocnă, obosit și supărat că tocmai se termina dinaintea ta apa vândută cu vagi urme de lactoză, dincolo de prima sonerie ce te chema la școală. Cred că cea mai importantă investiție culturală a cartierului era școala. Măreață, plină de colegi. Asemeni unei corăbii cu vise. Între blocuri, terenuri virane. Cu salcâmi înfloriți, cu pete de motorină pe iarba pe care purtam, după evoluția scorului, fie tricoul lui Silviu Lung, fie pe cel al lui Costică Ștefănescu.

Cred că cea mai importantă investiție culturală a cartierului era școala.

O să spuneți că am ce am cu fotbalul. Firesc, era din cartier cu Lăcătuș, Mandoca, Văidean ori Stângaciu. Mergeam în troleu cu toți fotbaliștii, profesorii și actorii din cartier. Da, ce spectacol era cultura de troleu sau autobuz ori tramvai. Pentru cel din urmă mi-am petrecut 4 ani de liceu făcând cam 6 km pe jos dus – 6 întors pentru că se construia și celelalte mijloace de transport erau blocate. Și, oricum, când veneau erau pline (nu apăruse cuvântul full) sau nu era curent electric. Care nu era nici la școală, nici acasă și nici la cinematograful din cartier, cu toate că plăteam să avem curent și puneam deoparte banii pe trei plăcinte cu brânză ca să vezi un film. Biserică nu aveam. De aceea, când mă descopăr că apăr Biserica nu o fac din obiective de profesie, ci mai ales cu sufletul puștiului care fugea tocmai în Șchei ca să prindă un pic din Liturghie. Oricum, habar nu aveam despre ce este vorba, dar gustam din plin clipele de lumină ale unor dimineți duminicale întârziate. Chiar, acum mă gândesc: cartierul meu nu avea Duminică până în 1989.

Două librării erau raiul cotidian. Nu luam bilete de autobuz cât cărți. Iar părinții, tata și mama, sprijineau orice investiție în carte. Era poate dorul lor după școala ce nu apucaseră să o finalizeze cum și-au dorit. Vreau nu vreau să recunosc joia era Cenaclul Flacăra. Apoi nu a mai fost Joi. Dar cărțile erau acolo, inalienabile. Prin clasa a 10-a am avut două descoperiri marcante: Aristotel și colecția Globus. Apoi, spre toamnă, târziu, Platon. Citeam la focul mic din soba din sufragerie, la o flacără albastră, deseori insuficientă să ne încălzească. Făcem și teme pe semiîntuneric.

Ne știam pe nume ca într-un sat pe verticală.

Recunosc că mă doare enorm gargara de acum în jurul școlii, temelor, profesorilor. Cred că am uitat că învățământul românesc nu a plecat de la 0 ci de la – 100, în cota de alarmă a condițiilor de trai decent. În epoca super boomului comunicațional, mi-aduc aminte ce emoții am avut la primul telefon instalat în casă. Fără să fie „telefon cuplat”. Asta după ce săptămâni la rând ne-am luptat în șanțurile săpate pentru a-l instala ca niște ostași de elită. În funcție de filmul de duminică după amiaza, eram când ai lui Ștefan, când ai lui Mihai Viteazul, când mușchetari români, când francezi… Acum mă gândesc. Prin anii 80 nici un copil nu visa să fie ostaș sovietic. Aveam bunici care nu stăteau la telenovele, ci ne povesteau din viața lor. Grea, incredibilă pe alocuri. Bunicii prietenilor mei deveniseră bunicii mei. Eu însumi îmi împărțeam cu prietenii pe bunica dinspre mamă, povestașă inegalabilă. Doamnele de la librărie mă știau pe nume. E drept că și cele de la înghețată. Dar ne știam pe nume ca într-un sat pe verticală.

Când au apărut primele blocuri turn nu mai înțelegeam nimic. Cine poate uita primul urcuș – coborâș cu liftul. Cultura de lift se năștea când se tăia curentul. Blocați între etaje, riscându-și viața, atârnați într-o instalație fragilă, oamenii au redescoperit valoarea scărilor. Și au început să se cunoască, fie el blocul cât de înalt. Cu blocurile turn a apărut tentația ieșirii în centru. Acolo da. Altă cultură. Poate vom vorbi cândva.

Pe cuvânt de pionier, și cum vuia cartierul când ne făceau pionieri…

Ni se schimbaseră jocurile. Rișca sau aruncatul cu bucăți de cauciuc în „coperțile” cutiilor de chibrit – joc numit finanțe, de le lăsam pentru fotbal sau fotbal pe cartoane, construind adevărate campionate. Pe cuvânt de pionier, și cum vuia cartierul când ne făceau pionieri, devenise echivalentul unui jurământ de onoare. N-am furat pepeni, piața fiind loc sacru. Cultura pieței însemna de fapt ostoirea dorului de vacanță. Și adâncirea fricii de mers la câmp, unde eram purtați până la sfârșit de noiembrie. Școală ioc, în schimb vedeam pe viu ce înseamnă să pui osul la muncă. Veneam mândri din câmp, purtând în geanta măștii de gaze, un atac americano-ruso-internaționalist era evident încă din anii 70 deci toți aveam măști de gaze – culmea că cele din armată erau mai proaste decât cele care le primiserăm pe-acasă, trofeul unei zile de muncă și îngheț: 2 cartofi mai mari, ceapă, pătrunjel. Erau două tristeți. să te prindă Miliția sau secretarul de partid cu ele în geantă sau, Doamne ferește, să nimerești la cules de sfeclă, mai ales albă.

Curentul se taie. Și noi continuăm să povestim cărți, seară de seară, o iarnă întreagă.

Biblioteca din cartier am descoperit-o târziu, ascunsă și rușinată într-un bloc de nefamiliști, căci existau astfel de ghetto-uri ce ar tebui interogate cultural, până nu li se pierde memoria. Amintirea cea mai frumoasă din ea nu ține de cărți cât de atmosferă. Închipuiți-vă un apus de soare într-o zi de iarnă în care lumina albastră inundă un coridor întunecat. Și noi, vreo 3 care eram mereu împreună la citit, uimiți că doamna bibliotecară ne îmbie cu ceai. Curentul se taie. Și noi continuăm să povestim cărți, seară de seară, o iarnă întreagă. Cea mai frumoasă iarnă a adolescenței. Seara ieșeam să alunecăm pe un derdeluș improvizat pe o pantă de stradă, vara loc de dat cu „căruțul cu rulmenți”. Eram noi, oamenii culturii de cartier… Printre noi, timizi, părinții, frații, profesorii, milițienii, militarii, muncitorii, câțiva medici – noi parcă nu eram bolnavi ca acum și Doamna Doctor Cană găsea repede ce ai, fiind un soi de Sfânta Vineri pentru toți. Noi, înfățișați dinaintea vieții și a morții. Prin cartier, copiii, plimbam copii în cărucioare, oamenii mari îi duceau pe oamenii mari în sicrie. Un gust de piramidon sufletesc se strecura în clipele grele. Să fii din Steagu însemna să fii vecin cu Raiul. Târziu am aflat că, după ce a locuit o vreme în Rai, Dumnezeu s-a strecurat printre noi, făcându-se și băiat de cartier ca să ne recupereze pe noi, copiii de cartier. Așezat pe bordură, mirosind a salcâmi înfloriți, Hristos mi s-a strecurat în suflet ca un cântec de chitară. Și toate cele ce v-am povestit au căpătat sens.

Azi cartierul are Biserică. Acolo mă plec, puști emoționat, pentru a pomeni pe cei plecați din apartamentele, de pe aleile și băncile cartierului. Și, uneori, îi visez că trăiesc, fericiți. în cartierul din Rai pe care, omenoși și buni, obosiți de muncă și griji, îl merită pe deplin.

parintele_Necula

foto: Gabriela Cuzepan

de Pr. Constantin Necula

(articol apărut în revista tipărită Capital Cultural, Nr. 4)

imagine reprezentativă: Nicu Hoandră