Pentru majoritate, paişpe era „tranvaiu” care o scotea din fundătura oraşului în civilizaţie. Capătul de linie era refugiu şi la propriu şi la figurat. Dincolo, în spatele blocurilor de la şosea, era ascuns un alt univers, straniu, guvernat după alte legi. Când spuneai că locuieşti la capătul lui paişpe, vedeai cum pupilele interlocutorului se măresc, iar conversaţia se încheie subit. Aşa că, de foarte mică am înţeles că e mult mai înțelept să spun că locuiesc în Pantelimon, Bucureşti, fără o adresă exactă.

Cel mai mare coşmar al copilăriei mele era ca oamenii să afle unde locuiesc. Deşi, acum realizez că nimănui nu-i pasă cu adevărat, decât la nivel de bârfă. Oamenii oricum se ostracizează unii pe alţii indiferent de motiv. Învăţam departe de casă, mergeam la antrenamentele de karate şi pictură şi mai departe de casă. Impropriu spus casă! Singurul loc al copilăriei pe care l-am simţit acasă este curtea bunicilor, care mă salva în fiecare vacanţă de supliciul „blocurilor gri”. Şi chiar erau gri, atât de gri, încât pe mulţi i-au  înghiţit şi i-au omorât. Odată cu începerea liceului, am reuşit să evadăm (eu şi părinţii mei) din acel loc… inuman.

În faţa blocului, era aproape mereu o băltoacă mare de sânge. Unul din locatari, Leonte, sacrifica săptămânal câte un animal uriaş, şi împărţea frăţeşte cu poliţia şi oricui emitea pretenţii periculoase. Veneam acasă obosită şi încercam să urc în bloc fără să-mi murdăresc încălţările de sânge sau să mă înţep în zecile de seringi folosite şi aruncate pe jos. În faţa uşii noastre şi pe hol, erau mereu familiile vecine, care nu se sinchiseau să îşi închidă uşile caselor, extinzându-şi fără ruşine domiciliile peste tot. Pe acelaşi etaj, o soţie îşi bătea ca într-un program bine stabilit soţul, care venea mai mereu acasă ameţit de băutură. Lângă noi, o prostituată, îşi ademenea clienţii, făcând din tot palierul un bordel fără perdea.

tramvai-14

Eram fericită când plecam şi fără speranţă când mă întorceam. Jumătate din locuitorii acelei zone erau la închisoare, iar de fiecare dată când unul din ei era eliberat, se simţea o stare de încordare generală. Nu am avut niciodată probleme cu nimeni, însă am învăţat de mică să am ochi şi la spate. Această zonă părea cumva uitată de societatea civilizată a Bucureştiului. Oamenii ieşeau la geam şi vorbeau cu alţi oameni din blocurile vecine, încât nu era niciodată linişte. În fiecare zi era impus cu forţa un ritm muzical atât de zgomotos, că geamurile nu făceau faţă. Prin clasa a 3-a mama m-a pedepsit şi m-a trimis la joacă la câteva blocuri distanță, unde locuia o colegă de clasă. Acel moment a fost pentru mine o tragedie! Nu înțelesesem cu ce am greșit atât de tare, încât să mă pedepsească în aşa fel. Şi am ieşit. După 10 minute m-am întors în casă, plângând! Toţi copiii înjurau şi se purtau urât, iar când o fetiţă de vârsta mea mi-a vorbit urât şi m-a împins, i-am dat o mamă de bătaie şi am plecat imediat, stupefiată de cât de răi erau acei copii.

 

A fost prima şi singura dată când am ieşit la joacă acolo. În rest, mama era partenerul meu de joacă fidel, cu care mergeam într-un parc îndepărtat pentru a mă bucura de copilărie. Timiditatea mea nu a fost influențată de locul în care trăiam; nu-mi plăceau copiii din oraş, în general, pe care îi comparam mereu cu prietenii mei de la ţară şi în faţa cărora pierdeau detaşat.

La nivel administrativ, acest loc parcă era un scenariu cu umor negru. De fiecare dată când apărea administratorul, oamenii se închideau în casă cu luminile stinse. Cei mai curajoşi ieşeau şi se tocmeau cu acesta să îi mai păsuiască. Dar erau şi oameni corecţi, plătind lună de lună utilităţile. Iar ei sufereau cel mai tare! Prin anii ’90, locul ăsta cu câteva scări de bloc, avea datorii de miliarde. În consecință, debranşarea de la apă sau căldură, era ceva firesc. Atunci începea vânătoarea de administrator, când toţi oamenii corecţi fugăreau cu topoare şi cuţite administratorul care fugea ca din gură de şarpe. În acele momente această societate era cea mai unită. Ieşeau toți la geamuri şi balcoane să vadă urmărirea, absolut toți sperând (în frunte cu rău-platnicii) ca administratorul să fie răpus, o dată pentru totdeauna. Dar cumva, el scăpa de fiecare dată, căpătând o aură de nemuritor şi stăpân absolut al nemernicilor captivi în blocurile sinistre.

O dată pe lună, într-unul din blocuri intrau mascații, şi distrugeau tot, în căutare de droguri sau diverse lucruri furate. Şi atunci, frica se simţea pe stradă şi câteva zile era mai linişte. Doar atunci simţeam că suntem o comunitate care simte la fel.

În această captivitate erau însă şi oameni deosebiţi, cu o nobleţe pe care nu o găseşti poate în cele mai luxoase decoruri. Domnul Olteanu, de la etajul trei! Semăna perfect cu Louis de Funès, cu aceleaşi trăsături comice unice! Era suficient să-l văd şi îmi însenina toată ziua. De cele mai multe ori se ascundea şi îmi trăgea nişte sperieturi a’ntâia! Apoi, era Steliana, căreia eu îi spuneam „Vecina”, ca şi cum aşa ar fi chemat-o. Pe Vecina nu-mi amintesc când am cunoscut-o, pentru că ea m-a cunoscut prima, în pântecele mamei. Ea m-a învăţat să mă rog şi să deprind rugăciunea în minte, mereu. Mergeam des la ea, pentru că era altfel şi mă liniştea. Făcea o cafea minunată, şi cred că atunci am început să iubesc cafeaua. Era în vârstă, însă niciodată nu i-am vorbit cu „dumneavoastră”. Avea o eleganţă în mişcări şi în vorbă care nu se potrivea deloc acelui loc. Mi se părea atât de nedrept că locuim acolo şi că ne este atât de greu. Greutatea de a trăi acolo mi-a potenţat cu siguranţă dorinţa mea de a excela, de a fi cea mai bună la şcoală şi în sport, conștientizând că doar o educaţie temeinică te poate scoate de acolo, şi mai important, poate scoate acel loc din tine.

Mahalaua este un loc, o stare care nu iartă. Acum, când mă uit înapoi, nu m-aş întoarce nici măcar să-mi aduc aminte. Nu de frică, ci pentru că am înţeles tot ce era de înţeles. Nu alegem unde ne naştem, dar alegem unde trăim. Unii rămași acolo nu au de ales, şi trăiesc în acel loc parcă într-o penitenţă perpetuă. Dar şi de la „capătul lui paişpe” pot ieşi oameni mari şi se pot naşte sfinţi.

————————————————————–

Cristiana Mongol StancuCristiana Mongol Stancu este prima şi singura campioană mondială de kickboxing profesionist şi arte marţiale mixte a României. Este medaliată internaţional în 8 sporturi de luptă diferite, printre care două olimpice (box şi lupte). Licenţiată a Facultăţii de Teologie Ortodoxă ’’Justinian Patriarhul’’ din Bucureşti, Cristiana este specializată în pictură iconografică, frecventând cursuri de pictură încă de la 7 ani, în pararel cu şcoala şi sportul. Susţine numeroase discursuri motivaţionale, fiind prezentă de două ori pe platforma internaţională TED şi în cadrul diferitelor companii şi evenimente.

*articol apărut în Capital Cultural nr. 14, ediția tipărită