Miercuri, 5 septembrie 2017, ora 21.00, pe Kisellef, în imediata apropiere a parcului, un bărbat zace căzut pe trotuar cu un pistol alături. Pare mort. Trotuarul face o mică curbă, urmărește conturul aleilor parcului, așa se face că bărbatul nu e vizibil de la distanță.

Un cuplu ieșit seara la plimbare se apropie, descoperă bursc corpul căzut la pământ. Ezită un moment, face precipitat stânga înapoi în parc, și se oprește pe prima bancă de unde observă temători locul. Sunt vizibil derutați, nu știu cum să procedeze; ar chema salvarea dar, parcă, nu vor să se implice. Preferă să vadă ce face următorul trecător. Din sens opus se apropie un biciclist pe un velociped sofisticat și accesorii pe măsură. Sesizează prea târziu omul căzut la pământ să poată schimba direcția, așa că nu îi mai rămâne altceva de făcut decât să accelereze, să treacă cât mai iute pe lângă el, ca și când acesta nici nu ar fi existat. Vine la rând o fată, și ea ieșită cu bicicleta la plimbare. Se apropie, încetinește, se oprește. Se apleacă. Din autobuz nu văd clar dar deduc că schimbă două vorbe cu omul întins pe trotuar, se asigură că nu are nevoie de ajutor. Alt cuplu, care privise anterior oarecum intrigat cum bărbatul căzut pe asfalt e buzunărit de câteva persoane ce păreau să știe ce fac, tăiase pe carosabil curba trotuarului evitând locul incidentului. Acum par să aibă o revelație când văd trecând pe lângă ei autobuzul londonez cu etaj, luminat a giorno, plin ochi cu grupul deambulant de actori și spectatori. Înțeleg brusc că ceea ce văzuseră cu câteva minute în urmă era o scenă dintr-un spectacol de teatru itinerant. O ficțiune în plin cotidian urban.

calatoria-spectacol

De fapt, toți asistaseră la o scenă ce refăcea un moment real petrecut în 23 noiembrie 1923, când Dem Demetrescu-Buzău, cunoscut sub pseudonimul literar ca Urmuz, s-a sinucis cu un pistol în acelaş parc Kiseleff, în proximitatea Şoselei. Un gest radical, bizar, rămas neexplicat, intrat odată cu personajul în istoria literaturii alături de cele câteva zeci de pagini ce aveau să prefigureze avangarda literară românească. Urmuz alături de Ceasornicar, Fiul Ceasornicarului, Kalid, Ghenadie şi alte personaje din poemele lui Constantin Abăluță parazitează realitatea străzii bucureştene în spectacolul itinerant al Teatrului Nottara, Călătoria. Acesta e o nouă mostră a unui tip de spectacol ce poartă amprenta regizorului Gavriil Pinte prin care actualizează teatrul ambulant şi pune în dialog ficţiunea cu realitatea. După Un tramvai numit Popescu (succes reeditat după Bucureşti (2006) şi la Sibiu (2007)), în 2015 Gavriil Pinte semna scenariul inspirat de poemele lui Constantin Abăluță cu câteva inserturi din obsesiile literare personale (Urmuz&Co) şi realiza spectacolul Călătoria în echipă cu scenografa Roxana Ionescu şi compozitorul Ioan Dobrinescu (și ansamblul Konick). Spectacolul nu s-a jucat în 2016 – gest urmuzian(?) – tocmai în perioada în care bulina de pe clădirea Teatrului Nottara a lăsat trupa fără sediu, pe drumuri, şi s-a reluat în iunie 2017. În autobuzul roșu cu etaj aflăm povestea Ceasornicarului pornit în recuperarea mnemotică a vieții trăite pe străzile Bucureștiului. Ne oprim din loc în loc, privim pe fereastră prin filtrul ficţiunii o lume pe care o credeam cunoscută. Ascultăm cântecele actorilor şi ne intersectăm privirile cu personajele memoriei ocultate de cotidian. Pe fereastră defilează oraşul în ritmul ştiut. De pe trotuare trecătorii văd un autobuz roșu cu etaj, asemănător celor destinate turiştilor amatori de fotografii, dar totuşi cu altfel de călători. Astfel, teatrul ridică preţ de două ore bariera dintre realitate şi ficţiune și ne sugerează o călătorie spre noi înșine.

Invazia ficțiunii în cotidian provoacă schimbarea accentelor în lectura străzii/societăţii

Fiecare nou spectacol în tramvaie sau autobuze pune în pagină ficţiunea ce ia în stăpânire realitatea, anulează bariera dintre sală şi scenă, renegociază gesturile public acceptate de convenţiile sociale. Căci nu despre o poveste e vorba în excursul poetic al regizorului Gavriil Pinte. Granița fermă dintre realitate și ficțiune, bariera care desparte regulile vieții civile de gestul artistic e chestionată de regizor cu fiecare spectacol ce intră în spațiul public răsturnând convenția scenică. Invazia ficțiunii în cotidian provoacă schimbarea accentelor în lectura străzii/societăţii: îngroașă ridicolul, decupează derizoriul, dezbracă faptele de aparenţa onorabilităţii, coboară masca socială şi lasă la vedere manechine lipsite de conştiinţă. E stranie şi premonitorie scena remanierii Guvernului jucată în Piaţa Victoriei ce capătă astăzi noi valenţe în proximitatea nucleului de demonstranţi din faţa Guvernului. Păpuşile butaforice reciclate pe scaunele ministeriale de la un guvern la altul şi operaţia chirurgicală de extirpare a voturilor falsificate din burta prim-ministrului Paul Ban ies în spectacol din regimul metaforei și resemnifică prezentul politic. Scena e premonitorie, de vreme ce în 2015, la vremea premierei, societatea civilă nu trăise încă mobilizarea protestatară din iarna trecută. Cuvintele cu iz dadaist scandate acum la megafon de grupul actorilor coborâţi în spaţiul public sunt ecoul sloganelor din ianuarie 2017. Pentru trecători rămâne neclar dacă asistă la un nou puseu civic contestatar. Şi dacă e aşa, ce e cu distanţa de douăzeci de metri dintre grupul protestatarilor permanenţi şi scena animată din Piaţă? Din nou e forţată în teatru bariera dintre realitate şi ficţiune în folosul chestionării conștiinței civice în lumea românească de azi. O resimțim nu numai noi spectatorii, ci și trecătorii nimeriți pe traseul autobuzului-călător.

calatoria_Ciprian Duică

Călătoria imaginară prin Bucureștiul lui Constantin Abăluță e elegant condusă de întreaga echipă a actorilor de la Nottara, confortabili în relația de proximitate cu spectatorii, credibili în alternarea partiturii vorbite cu cea muzicală. Împreună formează un grup coerent stilistic, acordat cu universul autorului. Diversitatea soluțiilor regizorale ritmează spectacolul prin succesiunea scenelor de text cu cele muzicale, sau a pantomimei cu scenele animate din exteriorul autobuzului.

În alt colț al Pieței Victoriei o altă oprire pasageră. Pietonii indiferenți ignoră bicicleta misterios ajunsă pe ramurile de sus ale copacului de care Ghenadie o legase cu ceva timp în urmă. A trecut de atunci o zi cât o viaţă, iar odată cu timpul scurs copacul crescut a ridicat la cer bicicleta lui Ghenadie. Dar explicația o auzim doar noi, în autobuz. Pe stradă, trecătorii zăresc un personaj fantomatic ce dă târcoale bicicletei din copac. Mai mult decât o parabolă, episodul fracturării continuităţii timpului are ecou în realitatea vieţilor noastre. Anii se condensează în falsuri izolate dintre care dispar zonele de pasaj. Elicea dispărută din curtea Ceasornicarului (din poemele lui Constantin Abăluță) nu mai deapănă continuu firul timpului și ne aruncă dezarmați la bariera morții, constrânși să dovedim că n-am trăit degeaba. Memento mori? Doar la teatru, când ficțiunea invadează cotidianul. Călătoria ne ajută să vedem mai clar ce și cât suntem ca ființe, cât încă firul vieții se deapănă. Iar actorii și teatrul fac posibil acest proces al depășirii barierelor interioare prin întoarcerea ficțiunii în viața din care, cândva, s-a născut.

autor: Oana Cristea Grigorescu

foto: Ciprian Duică

*articol apărut în ediția tipărită Capital Cultural nr.9