La un capăt – teatru, dans, pictură, muzică. La celălalt capăt – depresie, traumă, dizabilitate fizică sau emoțională, nevoi speciale. Unii oameni sunt la un capăt, alții la celălat. Și mai e o categorie de oameni care bat zilnic drumul acesta, de la un capăt la altul, nu doar pentru ei înșiși cât și pentru cei din jur, folosind arta ca terapie.

Unii dintre noi, rezonează de când se nasc cu muzica sau pictura, alții le descoperă pe parcurs și atunci vor să împărtășeacă cu cei din jur bucuria. Bea Caroline Remark, o coregrafă din Germania spune că dansul i-a schimbat viața. Nu e o poveste citită pe internet, ci văzută „pe viu”. Am întâlnit-o la Sibiu, tocmai terminase un curs de dans cu grupa de aici. Vine pentru a doua oară, și nu singură ci cu Irina Bumbulici, o sibiancă ce locuiește în Germania, care și ea, la rându-i, a întâlnit-o pe Bea la un curs de dans în Germania. Așa se leagă lucrurile, din om în om. Împreună au venit în Sibiu să lucreze cu persoane cu dizabilități, în special. Cu ajutorul Fundației Motivation și a Clubului Sportiv Roțile Astrale e pentru a doua oară când în România se desfășoară workshopul „Dance Ability”, un concept destul de cunoscut în alte țări, ce are la bază ideea „Dacă poți să respiri, poți să dansezi”. A fost inițiat de Karen Nelson și Alito Alessi încă din 1987 și se adresează atât persoanelor cu dizabilități, cât și persoanelor fără dizabilități. Ideea centrală este ca, prin dans și mișcare, oamenii cu posibilități fizice limitate să experimenteze acel moment de a fi împreună, și de a simți că sunt egali. Conceptul Dance Ability încearcă să diminueze ideile preconcepute și percepțiile greșite despre persoanele cu dizabilități. Acest lucru vrea să facă și Bea Caroline, să împărtășească din experiența ei altor persoane care iubesc dansul și vor să afle cum îl pot integra în viața lor, chiar dacă au o dizabilitate locomotorie.

bea-caropline-remark

Bea Caroline Remark

Este instructor DanceAbility și colaborează cu diferite instituții din Germania, coregrafi și regizori. Oferă ateliere în domeniul terapiei și mișcării dansului, în special pentru persoanele cu dizabilități: „Până la șapte ani nu am putut să merg deloc. M-am născut cu o paralizie spastică. Tot timpul am fost impresionată de mișcare și am urmat mulți ani de reabilitare. Acolo am văzut pentru prima dată cum e să mă mișc și ce poate să facă de fapt corpul meu. Mi s-a spus de multe ori „asta nu poți, nici asta nu poți”, și, dacă n-ar fi crezut în mine familia mea, prietenii mei, astăzi nu aș fi fost aici. La 13-14 ani am plecat la discotecă să încep să dansez, nu m-am lăsat decepțio­nată de ceea ce la mine este mai puțin normal pentru ceilalți. Prin dans, am început să iubesc viața și oamenii. Cred că dansul e libertate, pentru că nu trebuie să-ți faci o imagine despre cum ar trebui să arate, ci doar să simți. E adevărat, sunt mulți dansatori care au o rețetă și de multe ori m-am lovit de această barieră de a mă compara cu ei. Cu timpul mi-am dat seama că dansul înseamnă pentru fiecare altceva. Consider că fiecare venim pe lumea asta întregi și cu un rost și doar atunci când suntem priviți din afară deficitar, avem sentimentul că apar bariere. Limitele mele apar atunci când mă compar cu altcineva. Cred că majoritatea barierelor la oricare dintre noi se nasc în mintea noastră, ele nu există în realitate”, spune Bea.

Până acum a venit în România ca voluntar, însă și-ar dori să găsească aici oameni care se se implice pentru un proiect mult mai mare: „M-am simțit foarte bine în România pentru că am întâlnit oameni inimoși și emotivi, am primit mult înapoi de la grupul cu care am lucrat. Eu pot să merg, dar știu și cum e să nu poți, de aceea îmi ridic pălăria în fața acestor oameni în scaun rulant care încearcă să danseze la atelierele mele. Câteodată nici eu nu știu cum să merg mai departe, apoi stau și îmi pun altfel întrebarea: cum aș dansa mai departe? Fiecare trebuie să își recunoască barierele și asta doare, dar ne și vindecă sufletește. Mi-aș dori să pot face mult mai multe pentru oamenii de aici, dar e nevoie de o mai mare organizare. Ideea mea e să aduc laolaltă oameni cu și fără dizabilități, oameni din diferite culturi, pentru că tocmai asta avem în comun: suntem la fel, suntem oameni”.

Farbenlicht, artă și art-terapie

La 10 km de Sibiu, pe o stradă neasfaltată, departe de magazine, mașini și aglomerația din trafic, Kristina lucrează cu copii și adulți, care nu vin aici doar din dorința de a fi mai aproape de natură, ci să se descopere pe ei înșiși în cadrul atelierelor de art-terapie. Kristina Rațiu Demuth este artist plastic și art-terapeut acreditat, fondatoarea atelierului Farbenlicht, soţie şi mamă.

Kristina Demuth Ratiu

foto: Gabriela Cuzepan

Am cunoscut-o în cadrul unor expoziții de artă contemporană organizate de Grupul Nostru, din care și ea face parte. Dincolo de această activitate însă, folosește arta ca terapie: „Când eram în anul întâi de facultate, nu-i luam în serios pe cei care spuneau că fac art-terapie. Mi se părea un „hocus-pocus”, însă când am început să lucrez cu copiii într-un orfelinat, să folosesc arta ca un dialog mut între mine și acei copii traumatizați, atunci am cunoscut valoarea art-terapiei și mi-am schimbat percepția. Am ieșit din sfera în care credeam că art-terapia este pentru domnișoarele care fac un curs de weekend și devin art-terapeuți, cum de altfel se mai practică și acum, și-am căutat să aprofundez acest domeniu. Am întrerupt totul brusc și aproape șase luni m-am documentat să văd unde aș putea să studiez art-terapia. Am găsit în Germania un studiu care avea o simbioză faină între partea de cercetare, teorie și practică și m-am hotărât să-l urmez. Cum am ajuns acolo, în 2009, am și început practica într-un spital, prima dată ca voluntar, iar după o vreme am avut și un post. Practic, m-am trezit într-un mediu cu totul diferit față de ceea ce făcusem eu până atunci. Dintr-o dată nu mai foloseam arta ca să mă exprim pe mine și ca să-i ajut pe alții să se exprime. Au trecut opt ani de când lucrează în domeniul art-terapiei, iar cei care vin la art-terapie sunt persoane cu depresie sau anxietate, cu dificultăți de comunicare sau integrare, cu tulburări afective sau cu sindromul ADHD.

Nu a rămas în Germania ci s-a întors în Sibiu, iar casa și grădina au devenit un loc primitor atât pentru copii cât și pentru adulți. Mulți dintre ei preferă să coboare către rulota din vale, unde a ținut primele ateliere de art-terapie. Masa mare din lemn masiv are și acum urme de lut, probabil tocmai avusese loc un astfel de atelier. „La art-terapie, cel mai frumos este că lucrezi cu resursele persoanei, cu potențialul ei. De exemplu, dacă vine un om cu depresie, nu ne uităm la ce nu are și la ce nu poate, ci la partea bună, la calitățile și aptitudinile sale. Acestă parte trebuie consolidată pentru început. Practic, pe parcursul terapiei, eu însoțesc persoana să își vadă și partea de umbră pe care nu o poate depăși singură. De cele mai multe ori, intervențiile sunt minore, au doar rol de a ghida. Indiferent cât de bun terapeut ești nu te poți pune în locul persoanei, ci doar o însoțești în cel mai subtil mod posibil ca să reușească singură.”

arta-terapie

Artă&art-terapie în cadrul atelierelor Fabenlicht

De la artistul care stă în fața șevaletului și foloșește culorile ca să-și exprimă stările, a schimbat rolul și i-a lăsat pe alții să deseneze, să picteze sau să modeleze. Lucrurile au căpătat o altă dimensiune pentu Kristina. Îmi spune că oamenii veneau la început la ateliere pentru că li se părea ceva relaxant și nestigmatizat, în comparație cu psihiatrul sau psihologul: „Totul a devenit tridimensio­nal pentru mine, a fost ca și cum ai intra în propria ta pictură. La inceput a fost și o doza de frică și de respect în același timp, pentru că în fața ta e o persoană pe care vrei să o ajuți. Am simțit o frică îmbinată cu responsabilitate și bucurie. La început veneau la art-terapie persoane care fugeau de psiholog și psihiatru. De multe ori aveau probleme care mă depășeau, unele cazuri erau chiar grave. Țin minte că a venit un domn care avea o schizofrenie nediagnosticată. De fapt, el fugea de psihiatru, nu voia să accepte. Și în Germania am lucrat cu cazuri psihiatrice, dar mi-am dat seama că aici e o limită de-a mea. Efectiv mă frustra faptul că intervin art-terapeutic, dar intervenția mea e doar la nivel de sferă ocupațională, iar atunci m-am axat mai mult pe psihosomatică. Am lucrat și cu persoane diagnosticate cu autism, dar am renunțat pentru că dau iarăși peste limitele mele. Mi-am recunoscut că eu pot oferi ajutor acolo unde pot comunica mai mult. La autism mi-e foarte greu. Acum, după atâția ani simt că trebuie să mă scutur de foarte multe lucruri pe care le-am tot acumulat și învățat, iar simplificarea aceasta să o aduc și în terapie. Pentru mine s-a deschis o dimensiune profundă pe partea umană, e ceva ce eu căutam ca să pot da mai departe prin arta mea. După opt ani simt că am reușit acest lucru. Îmi doresc să merg mai mult și pe partea spirituală, astfel încât persoanele care vin aici, să descopere mult mai multe și despre vocația lor. E foarte important ca eu să rămân în acest proces de a-mi depăși barierele, de a mă șlefui și de a mă confrunta cu umbrele mele. Am învățat că frica nu e ceva de care trebuie să fugi, ci te pune într-o postură în care poți avea curaj. ” Mai multe detalii despre proiectul Fabenlicht, găsiți aici.

„Doar sunt”- teatru comunitar

„Actori pentru o jumătate de oră poate însemna mult pentru unii oameni”, îmi spune Bianca Babeș, psihoterapeut în dramaterapie și terapie prin joc. De mai bine de 11 ani lucrează cu copii și tineri diagnosticați cu Sindrom Down, autism, tetrapareză spastică sau deficiență mintală. Activitatea pe care o desfășoară nu e un serviciu normal, ci un stil de viață. Încă din liceu gândea proiecte de integrare a copilului în societate, apoi drumul a dus-o firesc către Facultatea de Psihologie. Când a început să facă voluntariat la Fundația Little John din Cisnădioara, și-a dat seama că e ceea ce-și dorește să lucreze în viitor. Am întâlnit-o prima dată anul trecut, în cadrul proiectului de teatru comunitar „Doar sunt”, pe care l-a coordonat. Anul acesta au organizat deja a șasea ediție: „Când am gândit proiectul „Doar sunt”, m-am axat pe persoanele care prezintă dificultăți în integrarea socială. Nu m-am gândit neaparat doar la tinerii cu deficiențe ci și la cei care au ieșit din centre de plasament sau la persoanele vârstnice. Prin teatru pot scoate anumite elemente la suprafață. Pe lângă faptul că participanților le crește stima de sine, și lucrez foarte mult pe partea aceasta, îi ajută și să se integreze, pentru că e un act de curaj să se urce pe scenă în fața unor oameni necunoscuți. Anul acesta am optat pentru un workshop, astfel încât tinerii să poată interacționa cu publicul. Eu ofer doar cadrul, iar ei vin cu elementele importante, fiecare cu povestea de viață și calitățile lui”.

Primul lucru pe care îl observ la oamenii din comunitate este faptul că dezvoltă sentimentul de milă

Bianca a înființat Asociația Teia, iar principala activitate este recuperarea copilului cu deficiențe. Îmi spune că e nevoie de implicare și din partea comunității. Oricine poate veni voluntar în cadrul diferitelor proiecte pe care le desfășoară ea. Când vine vorba de bariere, crede că ni le punem singuri, mai degrabă. „La cele puse de societate, mai ales cele birocratice, trebuie să te lupți cu ele că nu ai de ales, dar la cele din mintea noastră, acolo trebuie să începi să lucrezi cu tine. Și, cu siguranță, toți avem tendința să ne punem bariere. Primul lucru pe care îl observ la oamenii din comunitate este faptul că dezvoltă sentimentul de milă. Asta e tendința, să le fie milă de persoanele cu deficiențe, iar eu încerc să elimin acest sentiment pe cât se poate, prin explicații și exemple. Ar trebui evitat un astfel de comportament pentru că atunci când apare mila, îți modifici atitudinea față de persoana respectivă. Eu nu am sentimente de milă când lucrez cu ei. Într-adevăr există simpatia, dar nu dusă spre partea extremă. Nici de bariere nu poate fi vorba în activitățile cu ei. Da, putem vorbi de anumite bariere pe partea de dizabilitate motrică, de exemplu, însă îți adaptezi activitatea în funcție de ce poate să facă persoana respectivă. Îi oferi poate un rol care să-i scoată în evidență calitățile sale și astfel îl ajuți să se dezvolte. Poate doar la acest nivel vorbim de bariere, dar abilitățile fizice pot fi bariere pentru oricare dintre noi.

În ceea ce-i privește pe acești tineri cu dizabilități, sunt sigură că ei nu au bariere. Noi suntem cei care le percepem și ne împiedicăm de ele. Viața lor ar fi mult mai ușoară dacă noi n-am avea un tipar după care să funcționăm, din păcate. Ei văd viața așa cum o vedem și noi și sunt fericiți.”

Bianca-babes

Bianca Babeș

De fapt, cei care simt mai mult aceste bariere, poate că sunt părinții. Și aici, Bianca îmi spune că există diferite etape de acceptare: „Când copilul e mic, parintele încă mai trece prin procesele de căutare, de a-și răspunde la întrebări, stres, depresie, sunt bulversați de trăirile pe care le au. În schimb, dacă vorbim de tânărul cu deficiențe, părintele deja a trecut peste această etapă, s-a conformat și și-a croit viața astfel încât să îl poată susține pe copil și sunt mai detașați. Dar, asta nu înseamnă că sunt și relaxați, pentru că problemele sunt aceleași, dar își adaptează viața și intră într-un ritm normal. ”

Ce e de făcut? Cum am putea ajuta mai mult la integrarea persoanelor cu dizabilități în comunitate? O propunere are și Bianca: „Cred că ar fi binevenit un festival de teatru comunitar în Sibiu, astfel încât oameni cu dizabilități și fără, oameni din toate orașele țării să se poată întâlni la diferite workshopuri, să creeze diferite spectacole și să desfășoare proiecte de integrare a persoanelor cu nevoi speciale pe o perioadă mai îndelungată, nu o dată pe an. Ar fi un pas mare pentru noi toți.”

La ora actuală, potrivit datelor oferite de Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Sibiu, în evidențe sunt înscrise 16.825 de persoane cu dizabilități, dintre care 864 copii și 15961 adulți. Peste 1200 de persoane cu dizabilități au un loc de muncă în județ, dintre care 815 sunt angajate la nivelul municipiului Sibiu. Dincolo de cifrele oficiale, cu siguranță mai există un număr însemnat de oameni cu nevoi speciale neînscriși pe nicio listă.

Ei nu au bariere, important e de văzut cum scăpăm noi de ale noastre.

cover foto: Kristina Ratiu Demuth

*articol apărut în ediția tipărită Capital Cultural nr.9