Îi cunoaștem din poveștile bunicilor de pe Valea Hârtibaciului. Am auzit de foarte multe ori cum sașii mergeau duminica la biserică în grupuri, străbătând întreg satul. Îi confundăm adesea, cultural, cu nemții, deși se miră și ei de multe ori cât de diferiți sunt de aceștia. Garantăm pentru modul în care se organizează, și tot ce este bun din istorie este și datorită sașilor. Trecutul a dovedit mereu că tot ce face sasul e de durată. Credem că o să descoperim o gastronomie senzațională dacă facem săpături, însă bucătăria săsească este aproape la fel de inexistentă ca cea germană. Avem un președinte sas și încercăm să îl înțelegem. Acestea sunt numai câteva dintre ideile pe care le asociem cu frații noștri de cultură, de-a lungul cărora am crescut ca popor, moștenind inevitabil și bunele, și relele pe care acum le ducem mai departe pe drumul istoriei.

Cu sute de ani în urmă, legenda spune că un tânăr a poposit într-un oraș. Acesta fusese chemat de primar cu menirea de a scăpa orașul de șobolani. Tânărul a cântat la flautul său fermecat și toate rozătoarele l-au urmat până în fața orașului, aruncându-se în râu, unde s-au înecat. Locuitorii orașului erau însă foarte zgârciți. Când s-au văzut scăpați de invazia șobolanilor, nu au vrut să îl plătească pe tânăr. Acesta a cântat atunci, cu flautul său fermecat, un alt cântecel atrăgând toți copiii după el. Vrăjiți, aceștia l-au urmat. De-a lungul drumului s-au alăturat și alți copii. Și au ajuns în Transilvania. Se spune că sașii ar fi urmașii lor.

Suntem în secolul XII atunci când, cu prilejul colonizării estice, primii migranți germani și-au găsit casa pe teritoriul dincolo de păduri (terra ultrasilvana). Primii oaspeți germani din zona Sibiului au ajuns aici la chemarea regelui Géza al II-lea al Ungariei, cu scopul includerii țării în acțiuni economice sau pentru apărarea granițelor de eventuale atacuri ale mongolilor și tătarilor. Denumirea Sași / Sachsen (saxones), cât și originea acestui popor, își au rădăcinile în organizarea teritorială a Regatului Ungariei din Evul Mediu, însă nu pot fi stabilite cu exactitate

Cât de important este pentru noi să cunoaștem aspectele esențiale ale istoriei sașilor transilvăneni și să descoperim câte dintre caracteristicile acestei comunități le-am moștenit odată cu timpul? Vă propun o scurtă călătorie imaginară.

Foto: Hermann Fabini

Daniel Țichindelean, ghid de turism, originar din Sibiu, explică importanța legăturii noastre culturale prin sașii transilvăneni, cu cea europeană, îndeosebi cu actualul Luxemburg, de unde au migrat coloniștii saxoni: „Un motiv pentru care istoria sașilor transilvăneni este importantă și astăzi, este acela, că toate deciziile acestui grup au transformat regiunea, nu doar arhitectural, prin bisericile în stil gotic sau baroc ci și cultural prin credința lor și prin felul în care comunitatea era organizată”, spune el, completând: „Cel mai ușor putem observa anumite caracteristici ale organizării sașilor transilvăneni, care stabilesc unicitatea acestei comunități, comparând casele și bisericile săsești cu cele ale românilor. Un alt aspect interesant, se referă la puternica legatură cu spațiul germanofon de-a lungul istoriei, moștenire vie chiar și astăzi în majoriatea orașelor unde școlile germane sunt considerate ca fiind cele bune.”

De ce trăiesc acum în Transilvania, după 850 de ani, oameni care vorbesc limba germană? Gerhild Rudolf, referent cultural și directoare a Centrului de dialog şi cultură Friedrich Teutsch al Bisericii Evanghelice C.A. din România, îmi explică cinci puncte, egale ca importanță, pe care trebuie să le cunoaștem pentru a înțelege corect contextul dezvoltării acestei comunități.

Conjunctura juridică, religia, învățământul, limba și comunitatea

Încă de pe vremea primilor coloniști care au migrat în Transilvania, sașii știau care este menirea lor – să apere teritoriul – și își cunoșteau drepturile, fiind subordonați direct regatului. De fiecare dată când era numit un nou rege, sașii organizau validarea legilor după care se ghida comunitatea, de către regatul aferent. Pe lângă cadrul legislativ diferit, sașii au avut șansa de a-și organiza structuri bisericești locale, fapt datorat distanței față de Esztergom, unde se afla episcopul cărora ei îi erau subordonați. Apoi, odată cu reformarea, sașii au văzut șansa de a-și crea o confesiune proprie.

„Foarte important de luat în considerare sunt școlile. Sașii spun că dacă nu avem școală, nu avem nimic. Încă dinainte de Reforma Protestantă, fiecare sat dispunea de câte o școală. Se preda bineînțeles în limba latină. Apoi sistemul școlar a fost modernizat la inițiativa lui Johannes Honterus. El a întemeiat în Brașov primul gimnaziu umanist și sistemul de învățământ propus de el a fost apoi preluat și de celelalte școli din Transilvania. Acestea erau susținute de biserică. Era o formă a comunității de a se organiza. Reacție la influența maghiară în statul austro-ungar, biserica a susținut și mai puternic aceste școli, care pe atunci funcționau ca școli private, această conjunctură permițându-le să își determine în mod independent conținutul de predare, în vreme ce în școlile de stat sistemul de învățământ tindea să urmărească maghiarizarea elevilor. Prin dezvoltarea și autonomia sistemului de învățământ și al bisericii, limba de predare putea fi germana. Biserica și școala ocrotesc astfel identitatea sașilor”, îmi mai spune Gerhild Rudolf.

Comunitatea era la rândul ei susținută printr-un sistem de organizare sătesc, specific, în cadrul căruia oamenii defineau reguli pentru a le respecta apoi. Acest sistem este numit vecinătăți.

Bunăstarea comunității era mai importantă decât bunăstarea personală

„În cadrul vecinătăților (Nachbarschaften), oamenii, vecinii se ajutau în treburile gospodărești precum construcția unei case, a unei fântâni sau cu prilejul unui eveniment. În cazul unei înmormântări, de exemplu, se ocupau vecinii de toate aspectele organizatorice, iar membrii familiei afectate puteau jeli. În acest fel comunitatea se organiza într-un mod eficient și structurat”, îmi explică Gerhild Rudolf. Satele erau structurate astfel încât să aibă foarte mult teritoriu comun, ca de exemplu pășunile, iar munca trebuia realizată tot așa.

„Bineînțeles că aceste structuri și controlau oamenii, însă acest lucru era implicit și un mod de a se deosebi de ceilalți. În cadrul vecinătăților trăiau numai sași. Era improbabil ca un sas să se însoare cu o româncă, deoarece ea și-ar fi găsit foarte greu locul în cadrul comunității. Asta s-a întâmplat mai degrabă în oraș sau după cel De-al doilea Război Mondial, când această formă de organizare s-a dizolvat”, mai spune aceasta.

Foto: Monika Tompos

Despre vecinătăți și moștenirea culturală pe care am dobândit-o din identitatea sașilor transilvăneni, am vorbit și cu arhitectul Hermann Fabini: „Arhitectura este ilustrarea societății. Există o nevoie a oamenilor de a sfida granița care ne este impusă prin moarte, iar arhitectura este cea care creează această continuitate. Arhitectura devine astfel o oglindă exactă a societății, a individului. Din punctul meu de vedere, cetatea bisericească este expresia structurii sociale. Putem crea legături interesante între dezvoltarea istorică, socială, între vecinătăți și arhitectură. Cetățile bisericești nu au fost construite după un plan comun, o matrice, ci sunt diferite. La fel ca și dialectele limbii săsești, și cetățile sunt diferite. Legătura dintre arhitectură și societate se observă și în modul în care au fost satele parcelate. Lucian Blaga făcea o comparație frumoasă între arhitectura românească și cea săsească. Prima este strâns legată de mediul înconjurător, iar cea din urmă este mult mai exact planificată”, îmi explică acesta.

Ce ne spune arhitectura satelor săsești? Ne învață că sașii duceau un mod de viață foarte precis. Libertatea individuală era redusă, în favoarea libertății comunității. „Dacă vă uitați la fațadele caselor din satele săsești observați că ele sunt similare. Principiul este ca ele să fie egale, pentru a scoate în evidență cetatea bisericii. Acolo există libertate. Acolo intervine arta. Era posibil ca unele gospodării să dețină obiecte de mobilier pictate sau porturi săseși deosebite, însă pentru a percepe arta, aceste comunități aveau un altar frumos, bănci sculptate sau bolțile pictate în interiorul bisericii. Arta era percepută în cadrul comunității. Acest transfer de libertate de la individ către colectiv se manifestă și în arhitectură”, îmi mai spune el.

Există însă o diferență între arhitectura sătească și cea orășenească? Hermann Fabini îmi explică cum puterea unui oraș se concentra în jurul negoțului. Orașele au avut parte de un alt mod de a se dezvolta.

Pentru a fi denumită oraș, o localitate trebuia, în primul rând, să fie împrejmuită de un zid de cetate. Iar în anul 1382, odată cu dreptul comercial primit de la regele Ludovic I, cetatea Sibiului și-a dobândit dreptul de a opri timp de câteva zile marfa vânzătorilor care erau în trecere. Asta însemna că locuitorii orașului o puteau păstra pentru câteva zile, pentru a o revinde. Acest lucru se transpune și în arhitectura orașului. În partea de sus casele sunt mai mari, au 20 de camere, un beci, un pod și alte locuri de depozitare, pentru a putea păstra cât mai multe mărfuri. Casele din orașul de jos, acolo unde străzile se numesc acum Vopsitorilor, Croitorilor, Făurarilor, tocmai din acest motiv, locuite de meșteșugari, sunt mici – cu trei sau patru camere.

Ce ne mai rămâne astăzi?

Deși din această formă de organizare nu a rămas mai nimic, am dobândit o mare parte din moștenirea culturală a acestei minorități. „Această formă de vecinătăți o regăsim și acum în sate, clădită împreună cu etnici români. Dacă este nevoie, sătenii se ajută unii pe alții”, îmi spune Gerhild Rudolf. Sașii transilvăneni au moștenit spiritul responsabilității. Fiecare simte că este responsabil pentru celălalt. „Locul unde astăzi sașii transilvăneni sunt parte a unei comunități este în cadrul bisericii. Iar în cadrul Bisericii Evanghelice chiar simți că faci parte dintr-o comunitate. Se organizează alegeri o dată la patru ani pentru a stabili coordonatorul parohiei, ne ajutăm unii pe alții, organizăm ajutoare de haine, de medicamente, pentru bolnavi și organizăm activități de socializare precum corul sau serbările comunității. Iar această organizare este un fel de continuare a vecinătăților”, mai spune aceasta.

În extrema cealaltă se află însă sistemul de învățământ, în pericol acum: „Ne bucurăm că mai există școli cu predare în limbă maternă germană, dar dacă nu va fi rezolvată problema cu lipsa profesorilor, ele nu vor mai exista în câțiva ani”, crede Gerhild Rudolf. După valul de emigrări din anul 1990 școlile din sate au rămas fără elevi sau fără suficienți profesori și au fost abandonate. Între timp, există un interes crescut al etnicilor români de a-și înscrie copiii la școlile germane, ceea ce e foarte bine. Însă nu mai există destui profesori. Pe de o parte nici nu mai sunt atâția vorbitori de germană specializați pe un domeniu, iar ceilalți preferă să lucreze în sistemul privat, pentru un salariu mai mare.

Sașii transilvăneni au fost mereu prezenți în dezvoltarea comunității locale. „Este foarte important să cunoaștem istoria locală. Din păcate, istoria specifică minorității germane se predă numai în școlile germane, iar o mare parte din locuitorii României ajung rar în contact cu astfel de teme. Bineînțeles că este important, pentru sași, pentru turiști, pentru oamenii care trăiesc aici, să știe istoria locală. Este important să știe istoria țării lor, ce au moștenit din punct de vedere cultural”, spune Gerhild Rudolf.

Foto: Monika Tompos

Pentru o bună înțelegere a contextului, Hermann Fabini îmi spunea, pe de altă parte, că trebuie să luăm în considerare și poziționarea noastră geografică, într-o zonă de graniță, la estul culturii europene și la vestul celei est-europene, apropierea aceasta fiind interesant de observat în diferitele cadre istorice.

Între timp, în România mai trăiesc în jur de 12.000 de sași transilvăneni. Ce au ei special? Porturile populare cu care mergeau la biserică – acele costume erau considerate ca fiind cea mai frumoasă îmbrăcăminte pe care o puteai avea. Dansurile populare și serbările comunității. Supele din fructe, precum supa de mere și combinațiile culinare bizare de dulce cu sărat. Hencleșul. Organizarea nemțească.

Aproape nu există biserică săsească din incinta căreia să lipsească un turn care la prima vedere pare la fel cu celelalte turnuri. Însă, turnul acela era de cele mai multe ori plin cu slănină afumată, care atârna în cârlige, fiecare bucată purtând în partea de jos, acolo unde se taie, ștampila proprietarului. Fiecare familie avea un spațiu rezervat în turn și un semn distinctiv, și de-a lungul anului, de câte ori era nevoie, duminica, aceștia veneau și își tăiau o bucată. Apoi o ștampilau la locul tăierii pentru a se asigura că nu va mai tăia și altcineva din ea. Un eventual furt nu ar fi trecut astfel neobservat, iar această tactică se pare că era suficientă pentru siguranța sătenilor și bunul mers al rânduirii săsești.

Legendele spun că în cazul în care un cuplu de sași hotăra să divorțeze, comunitatea decidea să îi închidă împreună într-o cameră mică, cu un singur pat, o bucată de pâine și o cană cu apă. Cei doi rămâneau acolo cam două săptămâni, timp și condiții pe care cei din afară le puneau la dispoziția celor dinăuntru, pentru a se împăca. Astfel, în ultimii 300 de ani, o singură pereche a rămas decisă să divorțeze. Cămăruța aceasta se poate vedea în Biertan, într-unul dintre turnurile cetății. Realitatea însă este aceea că divorțul putea fi exprimat de un comitet judecătoresc pe lângă episcop, cu sediul la Biertan. Din acest motiv, cuplurile care cereau divorțul trebuiau să se deplaseze până acolo și să înnopteze în camera de oaspeți, într-unul dintre turnuri. Dacă au decis câțiva dintre ei, cu prilejul acelei călătorii, să se împace, nu putem ști. Totuși au existat divorţuri, ca şi în restul lumii.

Câte dintre legendele acestea să fie adevărate? Cine știe! Hermann Fabini îmi mai spunea că: „dacă ne uităm atent, vedem multe”. Iar dacă noi, membrii acestei comunități sibiene, transilvănene, pământene, cunoaștem și înțelegem istoria locală, o putem continua în elementele ei valoaroase și ne putem ghida mai ușor în contextul unei societăți moderne.

 

*Articol apărut în Capital Cultural numărul 10