“Mi se pare foarte bună ideea unui nou festival de jazz, la Sibiu. Vechea formulă obosise, ca atare, ultimii ani i-am sărit, n-am mai venit. Nu, nu suntem din Sibiu. Venim din Sfântul Gheorghe și ne bucurăm, deja resimțim atmosfera de altădată. Păcat că nu văd nimic schimbat la Casa de Cultură. Mă așteptam să o renoveze. Exact așa am lăsat-o și în 1981…”

d1

Exact atunci mi-am dat seama că de fapt, se  potrivește  numele. Tocmai ce urcase Nicoletta Szoke  pe scenă. Luminile  se plimbau dintr-o parte în alta și îi   puneau în evidență părul   blond, buclat și rochia aurie. În spatele  ei,  nu puteai sa nu observi culorile  schimbătoare  ale „Mozaicului”. Scria  mare pe o pânză albă “Mozaic Jazz Festival”.  Acum  două  minute  era  albastru, acum e  roșu.   Luminile  s-au oprit pe  pianistul quartetului. Oamenii îl aplaudă. Solista are voce deosebită.  “Nu mai încape îndoială. E foarte  bună”, îmi spune  un domn în pauză. “E o surpriză. Am înțeles că a câștigat locul I la Festivalul de  la Montreux. Penultima piesă a fost colosală, “Two of us”  de la Beatles , iar trecerile  din minor în major sunt foarte frumoase.” Îl întreb dacă e muzician, se vede clar că e cunoscător. L-am văzut chiar din sală. Stătea în al doilea  rând și dădea mereu  tonul aplauzelor. Îmi spune că e inginer constructor dar a cântat  în tinerețe. Acum a venit cu soția sa din Brașov special pentru Trilok Gurtu. “Pentru jazzul adevărat nu mai ținem cont de  distanțe. Am merge oriunde. Am fost și la  Montreux, o experiență  nemaipomenită. Iar acum  abia așteptăm  să-l ascultăm pe  Gurtu. Îl știm de multă vreme. E uimitor.”

Jazz-ul, muzica de-o viață

În cafeneaua festivalului, oamenii  se împart   în grupuri  mici. Cei mai mulți așteaptă  la coadă să-și cumpere ceva de  băut.  Un domn cu părul prins  în coadă  vobește zgomotos  la telefon, despre  festival. Doamnele care îl însoțesc îmi spun că vin din Bacău. Sunt entuziasmate și așteaptă să înceapă al  doilea concert al serii. Le întreb ce  înseamnă  jazz-ul: “Ascult  jazz de  20 de ani.  Pot să vă spun că e muzica de-o viață”. Nu aveam cum  să nu-l observ de  domnul Marius, la câțiva pași de  mine. Îl știu de  la  concerte. Vine  la toate. Însă nu toate  îi plac. Îmi spune  cînd artistul  ia nota prea sus, sau e prea ascuțită. Tot  de la  el am aflat că jazz-ul  nu e  ușor de ascultat, însă cu răbdare, o să descopăr  bucuria muzicii improvizate. Domnul de lângă el, e mai înalt  și cu o voce fermă îmi face semn  cu mîna că nu  vrea să vorbească. Aflu că e  critic de  jazz. Câteva zeci de minute n-am mai plecat de lângă ei.  Din context aflu că  sunt prieteni  și au fost  împreună la  multe concerte. Vorbesc de  Miles Davis, Janczi Korossy, Eugen Ciceu sau  Ramona Horvath. Multe nume le-am  căutat  repede pe internet  când am ajuns  acasă. Ei sunt o istorie  vie a jazz-ului.

d2

“ Domnișoară, noi l-am văzut pe Louis Amstrong în concert la sala Palatului, în 1967, Thelonious Monk sau Duke Elington. Ce vremuri. Ce muzică. Ce oameni.  Acum  ar fi trebuit  să fie sala asta  plină. Plină de  oameni, noi  stăteam pe  jos, ne îmbrânceam ca să  reușim să-i vedem. Acum, abia vezi 300 de oameni în sală. Nu mai e spiritul din vremea  noastră. Deși, avem și acum tineri talentați  în ale jazz-ului.  Mă refer acum la Luiza Zan, Teodora Enache, Elena Mîndru. Unde sunt  tinerii de acum să vină să asculte  muzică adevărată?”, îmi  spune doctorul de jazz, așa îi spun prietenii, aud de la masa de lângă noi.

Publicul, de o calitate înaltă

Suntem în a  doua seară de festival, publicul cere  un bis. David Krakauer se întoarce pe scenă  după ce  tocmai a interpretat o melodie intitulată “Romania, Romania”. Publicul este  entuziasmat  de notele  melodice împrumutate  din folclorul nostru. Unii chiar dansează, alții țin ritmul cu aplauze. Atmosferă de  sâmbătă seara. Silviu Scrob,  directorul  festivalului, e îmbrăcat  în costum, cu papion roșu, supraveghează parcă din toate  colțurile echipa din organizare. Îmi  spune că e  semn  bun:“E peste așteptări. Nu credeam că o să vină atâta lume, mai ales că e prima ediție”. Îi spun că  au venit  foarte  mulți  oameni din alte  orașe ale țării. Nu e  surprins, pentru că era de așteptat  ca iubitorii de jazz să fie atrași de line-up-ul puternic al festivalului. “Sunt  șase  nume pe care  nu știi când mai ai ocazia, să  le vezi  prin România. E un semn foarte bun  și mă bucur  că am reușit  să atragem un public de o calitate înaltă. S-a văzut și în sală, felul cum apaludau, când apaludau, știau  melodiile, cunoșteau artiștii. Am întâlnit și tineri care mi-au spus ca  vin pentru prima dată la  un concert de jazz și vor să vadă care e atmosfera. Toate aceastea  sunt semne bune pentru noi și pentru următoarea ediție a festivalului.”

d3

De pe scena festivalului, din scaunul spectatorilor, din spatele  aparatului de fotografiat, dincolo și dincoace, concluziile  sunt asemănătoare.Toata  lumea a fost plăcut surprinsă de calitatea evenimentului. Adaug un plus și la capitolul relație cu presa. Au fost  binevenite  conferințele cu artiștii, organizate  în fiecare zi la ora  13.00, o bună ocazie pentru  noi  de a-i vedea  pe  invitați într-o postură de oameni simpli, care îți povestesc  din experiențele lor. Steve Coleman,Tord Gustaven, Trilok Gurtu, artiști pe care  nu mai ai ocazia  să-i vezi  curând în România. “După concertul lui Coleman,  două ore n-am mai putut  să vorbesc. E un monstru al muzicii”, spune un jurnalist de la Dilema Veche, înainte de conferința de  duminică.

Ultima seară a festivalului cu siguranță a avut la fel de mare  success. Am văzut pozele, am auzit  de la  prieteni. Eu am ales  „jazz-ul”  politic. Am votat și am așteptat  rezultatele. Nimic nu e imposibil. Mozaic Jazz Festival, un lucru bine făcut.

credit  foto: Iulia Scrob