“Mi se pare foarte bună ideea unui nou festival de jazz, la Sibiu. Vechea formulă obosise, ca atare, ultimii ani i-am sărit, n-am mai venit. Nu, nu suntem din Sibiu. Venim din Sfântul Gheorghe și ne bucurăm, deja resimțim atmosfera de altădată. Păcat că nu văd nimic schimbat la Casa de Cultură. Mă așteptam să o renoveze. Exact așa am lăsat-o și în 1981…”
Exact atunci mi-am dat seama că de fapt, se potrivește numele. Tocmai ce urcase Nicoletta Szoke pe scenă. Luminile se plimbau dintr-o parte în alta și îi puneau în evidență părul blond, buclat și rochia aurie. În spatele ei, nu puteai sa nu observi culorile schimbătoare ale „Mozaicului”. Scria mare pe o pânză albă “Mozaic Jazz Festival”. Acum două minute era albastru, acum e roșu. Luminile s-au oprit pe pianistul quartetului. Oamenii îl aplaudă. Solista are voce deosebită. “Nu mai încape îndoială. E foarte bună”, îmi spune un domn în pauză. “E o surpriză. Am înțeles că a câștigat locul I la Festivalul de la Montreux. Penultima piesă a fost colosală, “Two of us” de la Beatles , iar trecerile din minor în major sunt foarte frumoase.” Îl întreb dacă e muzician, se vede clar că e cunoscător. L-am văzut chiar din sală. Stătea în al doilea rând și dădea mereu tonul aplauzelor. Îmi spune că e inginer constructor dar a cântat în tinerețe. Acum a venit cu soția sa din Brașov special pentru Trilok Gurtu. “Pentru jazzul adevărat nu mai ținem cont de distanțe. Am merge oriunde. Am fost și la Montreux, o experiență nemaipomenită. Iar acum abia așteptăm să-l ascultăm pe Gurtu. Îl știm de multă vreme. E uimitor.”
Jazz-ul, muzica de-o viață
În cafeneaua festivalului, oamenii se împart în grupuri mici. Cei mai mulți așteaptă la coadă să-și cumpere ceva de băut. Un domn cu părul prins în coadă vobește zgomotos la telefon, despre festival. Doamnele care îl însoțesc îmi spun că vin din Bacău. Sunt entuziasmate și așteaptă să înceapă al doilea concert al serii. Le întreb ce înseamnă jazz-ul: “Ascult jazz de 20 de ani. Pot să vă spun că e muzica de-o viață”. Nu aveam cum să nu-l observ de domnul Marius, la câțiva pași de mine. Îl știu de la concerte. Vine la toate. Însă nu toate îi plac. Îmi spune cînd artistul ia nota prea sus, sau e prea ascuțită. Tot de la el am aflat că jazz-ul nu e ușor de ascultat, însă cu răbdare, o să descopăr bucuria muzicii improvizate. Domnul de lângă el, e mai înalt și cu o voce fermă îmi face semn cu mîna că nu vrea să vorbească. Aflu că e critic de jazz. Câteva zeci de minute n-am mai plecat de lângă ei. Din context aflu că sunt prieteni și au fost împreună la multe concerte. Vorbesc de Miles Davis, Janczi Korossy, Eugen Ciceu sau Ramona Horvath. Multe nume le-am căutat repede pe internet când am ajuns acasă. Ei sunt o istorie vie a jazz-ului.
“ Domnișoară, noi l-am văzut pe Louis Amstrong în concert la sala Palatului, în 1967, Thelonious Monk sau Duke Elington. Ce vremuri. Ce muzică. Ce oameni. Acum ar fi trebuit să fie sala asta plină. Plină de oameni, noi stăteam pe jos, ne îmbrânceam ca să reușim să-i vedem. Acum, abia vezi 300 de oameni în sală. Nu mai e spiritul din vremea noastră. Deși, avem și acum tineri talentați în ale jazz-ului. Mă refer acum la Luiza Zan, Teodora Enache, Elena Mîndru. Unde sunt tinerii de acum să vină să asculte muzică adevărată?”, îmi spune doctorul de jazz, așa îi spun prietenii, aud de la masa de lângă noi.
Publicul, de o calitate înaltă
Suntem în a doua seară de festival, publicul cere un bis. David Krakauer se întoarce pe scenă după ce tocmai a interpretat o melodie intitulată “Romania, Romania”. Publicul este entuziasmat de notele melodice împrumutate din folclorul nostru. Unii chiar dansează, alții țin ritmul cu aplauze. Atmosferă de sâmbătă seara. Silviu Scrob, directorul festivalului, e îmbrăcat în costum, cu papion roșu, supraveghează parcă din toate colțurile echipa din organizare. Îmi spune că e semn bun:“E peste așteptări. Nu credeam că o să vină atâta lume, mai ales că e prima ediție”. Îi spun că au venit foarte mulți oameni din alte orașe ale țării. Nu e surprins, pentru că era de așteptat ca iubitorii de jazz să fie atrași de line-up-ul puternic al festivalului. “Sunt șase nume pe care nu știi când mai ai ocazia, să le vezi prin România. E un semn foarte bun și mă bucur că am reușit să atragem un public de o calitate înaltă. S-a văzut și în sală, felul cum apaludau, când apaludau, știau melodiile, cunoșteau artiștii. Am întâlnit și tineri care mi-au spus ca vin pentru prima dată la un concert de jazz și vor să vadă care e atmosfera. Toate aceastea sunt semne bune pentru noi și pentru următoarea ediție a festivalului.”
De pe scena festivalului, din scaunul spectatorilor, din spatele aparatului de fotografiat, dincolo și dincoace, concluziile sunt asemănătoare.Toata lumea a fost plăcut surprinsă de calitatea evenimentului. Adaug un plus și la capitolul relație cu presa. Au fost binevenite conferințele cu artiștii, organizate în fiecare zi la ora 13.00, o bună ocazie pentru noi de a-i vedea pe invitați într-o postură de oameni simpli, care îți povestesc din experiențele lor. Steve Coleman,Tord Gustaven, Trilok Gurtu, artiști pe care nu mai ai ocazia să-i vezi curând în România. “După concertul lui Coleman, două ore n-am mai putut să vorbesc. E un monstru al muzicii”, spune un jurnalist de la Dilema Veche, înainte de conferința de duminică.
Ultima seară a festivalului cu siguranță a avut la fel de mare success. Am văzut pozele, am auzit de la prieteni. Eu am ales „jazz-ul” politic. Am votat și am așteptat rezultatele. Nimic nu e imposibil. Mozaic Jazz Festival, un lucru bine făcut.
credit foto: Iulia Scrob