La sfârșitul lunii februarie a acestui an, Teatrul Național „Radu Stanca“ din Sibiu a adus în fața publicului unul dintre cele mai valoroase texte ale dramaturgiei moderne: Hedda Gabler, de Henrik Ibsen, într-o viziune regizorală copleșitoare, grandioasă, plină de prospețime, așa cum era de așteptat din partea unui regizor tânăr și talentat ca Botond Nagy.

Născut la Brașov, el a urmat cursurile Universității de Arte din Târgu-Mureș, secția regie de teatru, clasa Bocsárdi László. La cei 24 de ani ai săi are deja o bogată experiență în teatru: a participat la numeroase traininguri ținute de profesioniști în domeniu, a făcut asistență de regie pentru Radu Afrim și Tompa Gábor, a pus în scenă propriile spectacole la Gheorghieni, Sfântu Gheorghe, Cluj și Sibiu, lucrând atât pe texte moderne (Beckett, Strindberg, Ibsen), cât și contemporane (Matei Vișniec).

De ce ai ales teatrul, Botond? A existat în copilărie sau în adolescență un moment în care ai început să te gândești serios la o astfel de carieră?

Botond Nagy: Eu sunt din Brașov și la sfârșitul clasei a VIII-a, mama a găsit un anunț în ziar, în care se spunea că la Liceul de Artă „Plugor Sándor“ din Sfântu Gheorghe se va înființa o clasă de teatru. Cum eu eram pe lângă matematică și alte materii cu profil real, am spus că ar fi interesant, pentru că vreau să mă fac showman. (râde)  De aici a început totul. Nu mersesem deloc la teatru până în clasa a IX-a. A fost admitere și am intrat ultimul. S-au gândit să-mi dea și mie o șansă, deși eu eram mic, gras, microbist, mergeam la fotbal, nu aveam nici-o tangență cu teatrul…

Deci nu promiteai mult în acest sens…

Botond Nagy: Nu. Nu cred...(râde) Îmi plăceau limbile străine, literatura, dar nu avusesem șansa de a mă întâlni până atunci cu teatrul. Tata a fost prim-violonist în tinerețe, unchiul meu făcea fotografii, iar acum sora mea studiază canto și pian. Cam astea au fost înclinațiile artistice în familie… Următorul moment important pentru alegerea mea, în care am simțit că teatrul are ceva magic, a fost la un spectacol al lui Radu Afrim, Lucia patinează, (asta o spun la fiecare interviu). Mi-am dat seama atunci că totul e mult mai complex, mai frumos, mai intens, mai adânc decât credeam. Eram absolut vrăjit de tot ce se întâmpla pe scenă…

Botond Nagy

Regizorul Botond Nagy Ⓒ Rancz András

În ce clasă erai?

Botond Nagy: În clasa a X-a, iar spectacolul se juca la Teatrul “Andrei Mureșanu“ din Sfântu Gheorghe.

Ulterior chiar ai avut ocazia să lucrezi cu Radu Afrim, nu? Ai făcut asistență de regie pentru el, apoi pentru Tompa Gábor, regizori importanți…În ce fel te-au marcat aceste experiențe?

Botond Nagy: De fapt au existat patru oameni cu care am avut întâlniri remarcabile, ce mi-au deschis foarte multe perspective. Prima a fost cu Radu Afrim, care e un om extraordinar, iar ca profesionist nici nu mai zic… După aceea, cu Bocsárdi László, care mi-a fost profesor de clasă, la Târgu Mureș, un pedagog excepțional, care ne-a dat libertate absolută de a avea curajul să visăm și mai ales să facem fără nicio jenă exact ce credem și simțim. Au fost cinci ani splendizi alături de el,  cu o sudoare nebună, dar altfel nu văd rostul să faci tot party-ul acesta numit teatru. Aș vrea să-l menționez și pe extraordinarul actor Bíró József, cu care purtam convorbiri telefonice interminabile despre teatru, muzică, pictură, despre sfințenia și trădarea artistului. Ne provocam reciproc. Este un actor de o sensibilitate și complexitate rar întâlnite. După ce vorbesc cu el mereu mă cuprinde o rușine, că de fapt tot cu apă gătesc și eu, și îmi spun atunci: „Stai un pic pe fundul tău, că nu strică… “ Apoi a venit întâlnirea cu Tompa Gábor. Una neașteptată. Deși între mine și Tompa Gábor există o diferență mare de vârstă, îmi lasă impresia că ne-am fi petrecut copilăria împreună undeva, cine știe poate într-o viață sau realitate anterioară (râde).

Te simți în largul tău alături de el?

Botond Nagy: Da, și simt că este reciproc. E un om de un caracter aparte, de o cultură impresionantă. Este fantastic câte replici reține din toate spectacolele pe care le-a montat. Are o viziune extraordinar de elaborată despre teatru și viață… Chiar acum am șansa să-i fac din nou asistență la Neguțătorul din Veneția, pe care îl montează la Tearul Maghiar din Cluj. Este o experiență unică.

ORBII-teatru-botond nagy

„Orbii” | Ⓒ Bíró István | 2017

Cu Radu Afrim și cu Tompa Gábor ai avut ocazia să colaborezi încă din facultate?

Botond Nagy: Da, cu Radu Afrim în anul II și cu Tompa Gábor în anul IV. Este fantastic să stai lângă acești oameni și să vezi cum se dechid, cum creează. Amândoi sunt niște copii foarte mari și doi poeți fantastici. Efectiv nici nu-mi amintesc cum s-a născut spectacolul Oricine al lui Radu Afrim de la Sfântu Gheorghe… La un moment dat a început să prindă aripi, de parcă s-ar fi construit singur, parcă o energie de altundeva ar fi pus mâna pe tot și ar fi zis „Ok. De acum îl iau eu“. A fost senzațional să vezi magia și sensibilitatea prin care creează Radu.  Iar la Tompa Gábor mi se pare extraordinar modul în care știe să ofere indicațiile de regie la momentul potrivit, la locul potrivit și omului potrivit. Am lucrat cu el la Sfârșit de partidă și e un mare cunoscător al literaturii absurde. Am fost fascinat cum decojește textul și le dă actorilor să mestece carnea necesară pentru a face rolurile. Cei doi au drumuri total diferite, dar se simte cum adâncimea, dedicația, profesionalismul sunt aceleași. Mă simt foarte norocos că am putut să fiu în preajma lor.

În ce măsură dacă lucrezi cu mari creatori există riscul să te contamineze cu viziunea lor? Ai încercat totuși să îți creezi un stil personal ?…Chiar dacă este poate devreme…

Botond Nagy: Cred că este normal să fiu inspirat de ei… Mi s-a mai spus după câte un spectacol că „e puțin afrimian“. Unerori m-am îndrăgostit de o anumită atmosferă de la Radu Afrim, sau de la domnul Bocsárdi, sau de la Tompa Gábor. Eu cred că e ca în natură: frunzele cad la un moment dat și apoi după un timp încep să iasă frunze noi, în altă parte. La Hedda Gabler, montat la Sibiu sau la Onegin, după Pușkin, la Gheorghieni, simt că am găsit un drum al meu, m-am conectat mai bine cu mine. Sau la All Over Your Face, un spectacol al meu cu totul atipic…. Dar cred că inspirația este într-un fel ca pescuitul. Trebuie să stai în liniște să ai momeala proaspătă și dacă ai un pic de noroc, eventual prinzi un pește. Și ideile sunt la fel. Nu știi din ce direcție or să te lovească. Trebuie doar să privești momentele vieții cu uimirea unui copil.

Monstrii Nisipurilor-teatru

„Monstrul Nisipurilor” | Ⓒ Rancz András | 2015

Există și alte zone artistice care te inspiră?

Botond Nagy: Andrei Tarkovsky și Alexander McQueen sunt doi artiști care m-au bulversat. Filmele lui Tarkovsky au să-mi bântuie mereu spectacolele. Eu îmi numesc spectacolele „instalații tehno-poetice“, în care încerc mereu să reinterpretez și să răstorn din rădăcini formele teatrale bine definite și să arăt cât mai crud posibil epoca în care trăim prin niște țesături emoționale foarte personale mie. Îmi construiesc show-urile să te facă mic, ca și cum ai sta în față la Sagrada Familia. Văd multe tendințe în care ba unul, ba altul mai ridică mâna să ceară voie să facă și el un mic pișu teatral ascuns după două video-proiectoare BenQ pe care le numește apoi „teatru experimental”… Asta nu mă interesează! În schimb când o mână de actori stau neclintiți în fața ta și îți prezintă cazuri de whistleblowing, atunci simți că îți clocotește sângele și mergi direct din teatru la protest. Asta în schimb mă interesează!

Ce anume te interesează la textele pe care le montezi? De ce ai ales pentru spectacolul de la Sibiu „Hedda Gabler“ de Henrik Ibsen?

Botond Nagy: Sincer, sunt atras de texte clasice fiindcă reprezintă o provocare. Simt nevoia să fiu obraznic cu clasicii. Îmi place să răstorn totul și să văd esența, să fac o muncă de detectiv. Imi place să am o legătură personală cu textul, să procesez ceva din viața mea. Simt că pentru mine teatrul este și terapie. Goethe scria undeva, că o carte bună este la fel de greu să o citești, ca și când ai scrie-o. Pentru mine scopul artei se concentrează în a pregăti omul pentru moarte. Să-i deschidă și să-i mângâie sufletul după ce-l penetrează adânc, să îl facă capabil de a visa, poate să încerce să-și bea cafeaua de dimineață cu gânduri mai pozitive. Pentru mine, ca artist și ca spectator, este importantă vulnerabilitatea. Zi de zi. Să nu îmi las pielea să devină prea groasă, să o păstrez subțire, să am vulnerabilitatea si curiozitatea unui nou- născut, așa cum e natural, sau cum zice Brecht, în The Jungle of Cities: „Pielea omului este prea subțire pentru această lume.”

Hedda Gabler ©Sebastian Marcovici

„Hedda Gabler” | Ⓒ Sebastian Marcovici | 2018

Cum ai lucrat cu echipa de la Sibiu?

Botond Nagy: De obicei mie îmi place să lucrez cu distribuții mari, dar aici a fost mai intim, nu am simțit nevoia asta, nici nu a fost cazul. A fost un laborator în care până în ultima clipă descopeream detalii. Actorii din distribuția cu care am avut ocazia să lucrez sunt niște personalități foarte puternice, sunt prezenți și deschiși și pe mine asta mă interesează cel mai mult, pentru că atunci când vii cu o preconcepție, imediat începe să aibă totul un gust de plastic. Am fost foarte surprins de siguranța pe care mi-o transmiteau. Simțeam că s-a născut o încredere reciprocă cu care puteam să trecem la niveluri superioare. Au mers cu mine până la capăt. Asta este o bucurie imensă. Dacă la final nu simt că ne-am apropiat unul de celălalt și prin aceasta mai mult de noi înșine, atunci pentru mine a fost în zadar totul. Aici s-a întâmplat ceva special, ceea ce se întâmplă rar. Este precum dragostea.  Eu sunt foarte deschis la propunerile actorilor iar echipa de la Sibiu are multă experiență. Contează mult faptul că d-l Chiriac aduce regizori de talie mondială și că aici are loc un asemenea eveniment, precum FITS.

În prezent teatrul explorează foarte mult zona politică, socială…Ce crezi despre asta? Este necesar ca spectacolele să vorbească despre lumea în care trăim sau ar trebui mai degrabă să se concentreze pe probleme general-umane, pe realitatea psihică?

Botond Nagy: Să fie sincere și asumate. Restul este bla-bla-bla. Fuck it, nu mă interesează! Să simt miza, că în seara respectivă totul este pe viață și pe moarte. Eu cred că avem loc cu toții și asta mi se pare fascinant, că sunt artiși cu zone atât de diferite. Există spectacole foarte puternice de acest fel: spectacolele Geaninei Cărbunariu, ale lui Radu-Alexandru Nica, Eugen Jebeleanu, Bogdan Georgescu, pe care le-am văzut în acest timp petrecut la Sibiu. Eu merg în altă zonă și mi se pare foarte ok,  altfel ar fi foarte boring. Spre bucuria mea văd că începe să se dizolve percepția asta total primitivă despre concurență. Vorbesc despre teatrul românesc. La noi, ungurii, mai sunt probleme. Încă ne enervează kürtös kalács– ul vecinului. De fapt concurența ar trebui să existe numai cu noi înșine. Este fantastic că există atât de multe perspective, atât de multe limbaje, atât de multe teme. Miza e aceeași cred: ce le dăm oamenilor. Un regizor care se ia în serios nu se poate juca cu timpul spectatorilor.

cover foto: „Domnișoara Julie, cu scene din Tarkovski” |  Barabás Zsolt | 2015