A semnat imaginea a peste 100 de filme, printre care și „Cinema Paradiso”, pelicula premiată cu Oscar, iar anul acesta îi putem admira geniul și în filmul românesc „Octav”, al cărui director de imagine este. Despre cum a ajuns Blasco Giurato în echipa regizorului Serge Celebidachi și de ce filmarea pe peliculă este dragostea vieții sale, aflăm din câteva răspunsuri ce alcătuiesc rândurile de mai jos.

Cum ați ajuns să lucrați la „Octav”?

La „Octav” am ajuns din întâmplare, în sensul că am primit un mesaj de la producătorul filmului, care îmi spunea că are proiectul acesta. Așa cum fac cu toți cei care îmi propun colaborari am spus Da, cu mare drag, dar mai întâi trebuie să citesc scenariul, să înțeleg despre ce e vorba. Dupa foarte puțin timp mi-a ajuns scenariul și a fost una dintre puținele și foarte rarele ocazii în care l-am citit de la un cap la altul, fără să mă opresc. Îmi aduc aminte că m-am apucat pe la 11 seara, iar la ora 1:00 îl terminasem pe tot, dar nu citindu-l pe nerăsuflate, ci oprindu-mă să meditez și să înțeleg ce operă extraordinară e filmul acesta. De ce? Pentru ca mi s-a părut că citesc sau, mai degrabă, ca ascult o partitură foarte frumoasă. Si, prin urmare, am acceptat imediat. Am spus, da, vin, indiferent de onorariu sau de perioada de fimare.

E o bucurie de nedescris să poți filma pe peliculă față de lăudatele și eficientele sisteme de filmare din ziua de azi.”

Unul dintre motivele pentru care ați acceptat să lucrați la acest film este că el se filmează pe peliculă. De ce vă atrage pe dvs acest stil de filmat?

Să filmez pe peliculă, pentru mine, a fost o propunere foarte neobișnuită pentru ziua de azi. Am acceptat-o imediat pentru că acesta va fi poate testamentul meu pe peliculă și pentru ca va fi foarte greu să mai fac un alt film pe 35 mm. Au trecut patru sau cinci ani de când n-am mai lucrat pe peliculă, care e dragostea vieții mele. E ca și cum te-ai întoarce la prima iubită din viața ta. E o bucurie de nedescris să poți filma pe peliculă față de laudatele și eficientele sisteme de filmare din ziua de azi.

Ce înseamnă pentru dvs frumusețe într-un film?

Nu știu dacă vi se întamplă ca atunci când mergeți la cinema, să vedeți o imagine care vă rămâne imprimată și să nu va puteți explica de ce. Poate e o imagine care v-a mișcat toate simțurile… adica frumusețea nu se poate descrie, este o senzație pe care o avem înăuntru.

Și frumusețea din filmul “Octav”, cum ați descrie-o?

Citind, și apoi făcând acest film, cunoscând și văzând capacitatea extrordinară pe care o are Serge (un regizor cu care sunt onorat să lucrez, pentru că va deveni un foarte mare regizor), sensibilitatea lui mi-a dat posibilitatea de a crea tocmai acele imagini pe care eu le consider a fi însăți frumusețea, care te fac să te simți bine. Cred că oricine va vedea acest film, la sfârșit nu va exista o explozie și nu va spune, „Doamne, am văzut cea mai mare capodoperă din viața mea!”, dar se va simți, zic eu, binecuvântat; iar acesta este un rezultat la care ajungi de foarte puține ori la cinematograf.

Care este acea sclipire pe care doriți să o transmiteți mai departe, prin frumusețea imaginilor din „Octav”?

Eu spun că filmul se explică perfect prin lecția pe care tatăl i-o da fiului, când sunt la pian. Pentru mine e explicația întregului film. Iar apoi, scânteia pe care ți-o da sau ți-o lasă Octav, nu e una singură, e una generală și importantă care te face să înțelegi cum era România odinioară, dar într-un mod voalat. Nu e un film politic care sa denunțe situația politica de atunci, comunismul, opresiunea… îl reda cu imagini foarte simple, precum procesele pe care le are personajul principal la tribunal, fără să ia nicicând o poziție violentă și dură împotriva celor întâmplate. Prin urmare, nu există o singură scânteie pe care ți-o lasă Octav, sunt o infinitate în film, e o continuă eliberare de scântei.

 Nostalgia e un sentiment care te ține în viață”

Cu ce vă doriți să rămână publicul, după vizionarea filmului “Octav”?

Îmi doresc ca filmul să transmită o senzație de mare duioșie, dar mai ales de mare reflecție asupra vieții. Viața este ca o amintire frumoasă; chiar și episoadele urâte din trecut, la bătrânețe sunt redimensionate, devin experiențe care ne-au format.