„Oaaau!” S-a tras cortina și emoția a zeci de copii mi-a întrerupt gândul. Suntem la Mediaș, în Sala Traube, copii de toate vârstele, și urmează să ne bucurăm de o gală de balet, în interpretarea companiei Teatrului de Balet Sibiu. Zilele trecute citeam textul unei prietene, medieșence, care vorbea despre Evul Mediaș, iar acum mă pregătesc să urmăresc aici balet. Recunosc, m-a mirat puțin, să aud că trupa internațională vine în acest orășel, dar m-a încântat ideea – publicul din orice localitate merită evenimente culturale de calitate.

Privesc luminile care au inundat brusc scena, în așteptarea „personajelor” și mă gândesc despre ce aș vrea să scriu, la ce să fiu mai atentă. Renunț repede – carpe diem. Ayaka Nagai și Kenichi Murata, cu pași ușori și zâmbete sincere, care radiază pe fețe, ne introduc într-o lume paralelă.  Carnaval la Veneția. Și de aici, timpul nu a mai existat.

Gala de balet Medias

Carnaval de Veneția. Ayaka Nagai și Kenichi Murata.

Ne plimbăm printre fragmente de opere clasice, neoclasice, dans contemporan, ba chiar și momente de umor, alternate într-o succesiune care ține mintea trează în permanență. O reușită în acest sens, fără îndoială. O scenă relativ mică și o podea destul de dură (după cum aveau să recunoască protagoniștii), pe care balerinii le-au explorat timp de câteva ore, la exerciții și repetiții, un decor minim și un joc de lumini simplu, dar bine gândit, demonstrează că nu contează resursele limitate, contează cât dorești să reușești, să transmiți. Și au arătat – emoția nu cunoaște granițe! Admirăm robustețea corpului uman, exprimată în Angelic-ul lui Ovidiu Matei Iancu și Vessel-ul lui Stefano Nappo (subliniată fin și datorită contrastului dintre lumină și umbră și costumele sumare). Savurăm piruetele calculate și inocența unei iubiri, precum și ușurința zborului, fragilitatea mișcării, îmbinate cu nuanțe pastelate. O fetiță își strânge tare în brațe jucăria de pluș și se întoarce, din când în când, către un prieten, spunând totul din licărul ochilor. La un moment dat, pe scenă, o mâna parcă ar vrea să tremure, dar găsește susținere în partener, înainte de a-și fi terminat gândul. Echipă. „Asta se numește Carmen!”, șoptește un copilaș, care încă n-a învățat ce înseamnă cenzura în timpul spectacolului, iar Carmen (Yvonne Slingerland) ne prezintă povestea ei nouă-veche, în mișcări line și sigure, cu un zâmbet șăgalnic.

Angelic, coregrafie Ovidiu Matei Iancu

Angelic, coregrafie Ovidiu Matei Iancu. Yvonne Slingerland și Ovidiu Matei Iancu.

Pauză.

Niște fetițe sar și dansează, alături de scenă.  Cineva ronțăie biscuiți. Un cuplu trece și prind din zbor, vocea caldă a doamnei „Copiii, săracii, nu deranjează”. O mămică își instruiește băiatul de vreo 5-6 ani, plecat după surioara lui „zi-i să nu mai alerge!” O alta îi citește lui Ștefănel, în franceză, și îi explică „Oh! Aici o să danseze mulți-mulți… 1, 2…”

Cortina este trasă, dar mă atrag alte prințese decât cele care au evoluat mai devreme. Prințesa din Frozen mă privește în ochi, de pe niște cizmulițe de cauciuc, mov. Hanorace și bluze cu Wild heart și Trust yourself and always shine se perindă și îmi amintesc de London-ul surprins pe haina unei balerine japoneze, în timpul repetiției. Toată lumea și-a găsit azi loc în această sală, la Mediaș. Și mă gândesc: când o fi fost balet pe aici, ultima dată? „Oh, nici nu-mi mai amintesc!”, îmi spune vecina mea în etate, care, după pauză, va tot privi, mustrător, către Ștefănel, obosit și dornic să meargă acasă, dar care-și va găsi liniștea, într-un final, în brațele mamei, captivat de comicul dans al saboților lui Russell Hewey. Dans care, de altfel, cred că n-a lăsat niciun om încruntat, cucerind prin degajarea lui Russell.

Gala de balet Medias martie 2016 (263) (1)

Dansul saboților, La fille mal gardee. Russell Hewey

„A fost un spectacol excepțional. Balerinii, tineri, au fost minunați. Bravo! Sunt o mare iubitoare de artă și muzică. Am și cântat la pian. Mă leagă muzica. Au fost prezenți și mulți, mulți copii și se simte că le-a plăcut. Au fost și copii foarte mici, dar mulțumitor de cuminți. Mă bucură, în primul rând, că au venit părinți cu copii, contează mult. Culturalizarea și educarea așa încep. Chiar dacă unii sunt mai mici și mai fac puțin zgomot și nazuri, putem înțelege. Trebuie făcut asta. La TV nu este nimic, la calculator e așa cum știm, iar o sală de spectacol rămâne pe primul loc”, spune Carmen Becuș, cea care-l certa fără vorbe pe Ștefănel, dar căreia îi mai și scăpa câte-un Bravo!, la mișcările complexe ale balerinilor.

În timp ce vorbim, pe scenă se încinge o ședință foto: copiii au luat-o cu asalt, stând la coadă, pentru a face poze și a lua autografe. Și pentru a dărui o mulțime de flori – n-am mai văzut demult atâtea buchete aduse la vreun eveniment cultural.

„Suntem părinți, ne-am însoțit copiii azi. Au fost încântați. Ei ne-au și izolat. Ne-au spus să nu stăm cu ei. Deci, nu știm prea mult ce impresii au ei. Noi ne-am relaxat, este o ieșire plăcută, pentru o zi de vineri.” „Bine, ieșirea de azi i-o datorăm dirigintei. I-a mobilizat pe ei și ei pe noi. Copilul meu, cel puțin, a insistat să vin. Ei au mai fost cu diriginta și la muzicaluri, la Sibiu. Este foarte important să ajungă într-o sală de spectacol. Eu am văzut ce impact a avut teatrul asupra copilului meu. Flavia mă tot trimite să iau bilet pentru următătorul spectacol”, îmi explică două mame completându-se, cât timp așteaptă cuminți, copiii, care nu mai termină cu autografele. Au mai fost vreodată la balet? „La balet, nu”. „Ba, eu am mai fost, cu Flavia, da’ pe gheață. Am fost la Sibiu, la Spărgătorul de nuci. Au venit de la Sankt Petersburg. La Mediaș nu a mai fost balet… Dar, cam o dată pe lună este teatru de calitate. A fost teatrul de la București.”

Ușor emoționată, apare și doamna Matei, cea care a mobilizat spiritele: „Suntem de la școala germană Hermann Oberth și pentru noi este o obișnuință, deja, să mergem la spectacole. Nu avem foarte multe de balet, la Mediaș, dar am înțeles și sperăm că vor fi tot mai multe. Sunt dirigintă la clasa a șasea, sunt profesoară de limba română și încerc să cultiv frumosul, că nu putem concura cu urâtul. Dar, măcar niște lucruri să le știe de la noi. Și, uitați-vă! (arată spre scena unde elevii s-au amestecat cu trupa de balet) Acum îi spuneam domnului Dragoman: ai tăi nu scapă de ai mei. Sunt copii receptivi. Noi am fost la premieră, la Sunetul muzicii, cu opera de la Cluj la Sibiu. Am fost cu toată clasa. Am fost la Frumoasa adormită, tot la Sibiu. Facem uz de tot ce putem, ca să oferim lucruri frumoase.” (…) Încerc, în calitate de dascăl, să nu spun nu aia, ci să ofer alternativa. Acum, de exemplu, lunea, când o să avem ora de dirigenție, o să discutăm alternanța dintre dansul contemporan și baletul clasic. Și, cumva, așa, underground vreau să-i las să-și dea seama că lucrurile pe care le ascultă și văd la tv,  sunt bâțâială, nu dans. Bineînțeles, în prima fază, dacă întrebi un copil ce asculți? Muzică pop sau asta? Nu mă aștept să spună Lacul lebedelor sau Don Quijote. Dar e important pentru mine, să știe că aceste lucruri există.”

„La revedere, dnă profesoară!”, aud din spate. „V-a plăcut? Ne-a plăcut, mai veniiim!”, fluieră doamna Matei, vizibil fericită. „Și flori… toți copiii au venit cu flori.” „Doamna profesoară, îmi dați și dumneavoastră un autograf?” Ni se alătură și o mamă: „Am auzit că ei (n.a. balerinii) au venit de la ora 13.00 și tot exersează pe scenă. Asta înseamnă muncă. Fără muncă multă nu poți să faci nimic, oricât de talentat ai fi”.

Balerinii, la sesiunea de autografe cu flori.

Balerinii, la sesiunea de autografe cu flori.

Întâlnesc patru elevi, din marea trupă cu care-au venit:  Ana, Maria, Dragoș și Antonia. Timizi, la început, prind și o sămânță de curaj. Unii au mai fost la balet, alții, ba.

„Îmi place baletul, pentru că are o poveste și o prezintă cumva așa… într-un mod special. Mai artistic decât la teatru. Îmi place foarte mult să mă uit și să-l înțeleg”, spune Maria, iar Ana continuă:

„Mie îmi place teatrul. Mi se pare cumva foarte expresiv și fiecare actor poate să interpreteze un personaj altfel. Nu este neapărat ăsta este personajul, anume așa îl joci. Fiecare îl simte diferit.”

Sfioși, îmi zic și ce le-a plăcut în mod deosebit în această seară:

„Efectul de lumini era foarte interesant”, crede Maria, iar Ana o întrerupe:

„Mie, sincer, mi-a plăcut cel mai mult Frumoasa din pădurea adormită. Deci, a fost foarte-foarte emoționant! Și costumațiile! Costumația ei a fost foarte reușită! ”

„Mi se pare incredibil, cum apar întotdeauna cu zâmbetul pe buze”, revine Maria.

„Daaa! Chiar am urmărit, nu era o secundă, în care să nu zâmbească. Și nu știu dacă am văzut eu greșit sau ceva, dar, la un moment dat, o balerină a călcat pe cercelul care i-a căzut, și asta nu a oprit-o, n-a avut nicio reținere”, completează iar Ana. „Și când le-am dat florile au fost: Ohhh… Mulțumesc! Ne-au luat în brațe și au fost foarte deschiși.”

Și privirile se îndreaptă, luminoase și visătoare, spre scena goală, dar care mai păstrează amintiri de emoții și, parcă,  speranțe.

 credit photo: Ovidiu Matiu