Scriu rândurile acestea nu doar pentru Capital Cultural. Le scriu pentru mine, puștiul de la bloc care străbătea jumătate din cartier cu îndemânarea lui D’Artagnan ori cu atenția Mușchetarului român, mergând pe vârful picioarelor printre florile copilăriei…

Nu departe de școala unde învățam era atelierul de frizerie unde lucra tata. Constantin cel cu mâini de pianist. Da. Văzusem, undeva prin clasa I-a, primul concert de pian și ajunsesem la o concluzie pe care niciodată nu aveam să mi-o schimb: tata avea mâini de pianist. Iar dacă închid ochii, între pleoapele neuitării, are încă mâini de pianist. Mergeam mereu la el în atelier. E singurul loc de care nu am obosit niciodată și recunosc: cred că Raiul ar fi sărac fără atelierul lui plin cu miresme de parfum. Nu știu cum făcea, în plină criză de orice, ca la el, acolo, să fie mireasma aceea de neconfundat. O purta acasă pe halatele aduse la spălat, pe care le apreta cu o dibăcie uimitoare. Pentru care lumea, care nu ne știa ai frizerului și ai vânzătoarei, credeau că suntem ai doctorului X sau Y. Noi, eu cu sora mea, preferam parfumul tatei. Se amesteca, atunci când intrai dincolo de o perdea de sticlă, multă vreme lentila mea de siguranță dinaintea răutății lumii, cu mirosul de tutun și de cafea vie. Un soi de măduvă de continent abstract îmbrăcat în siguranța pe care ți-o dădea tata. Eram întâmpinat mereu cu mâncare. Câte un ciorchine de strugure aprins de vară, zdrobit în liniște, mi-a fost cel dintâi exercițiu de Liturghie. Lucru util unui hămesit abia evadat de pe la vreun meci scurt, foarte scurt, după o lungă, prea lungă, zi de școală. Nu întârziam niciodată. Știam că se nelinștește și aveam să aflu târziu, când eu însumi aveam copii, cum mă urmărea în fiecare pauză, de foarte departe, fumând liniștit o țigară. Neapărat Snagov ori vreuna chinezească, acelea cu vase de porțelan ori cu doi cai, niciodată fără filtru. Așa îmi explic, acum, că niciodată nu era rece mâncarea ori ceaiul, ori de ce nu era sucul, galben și licoros, cald, prea cald ca să-mi aducă bucurie. Ațipeam un pic pe două scaune ce păreau capitonate cu ișlere de ciocolată. Colegii tatei, oameni în toată firea, căutau să nu mă trezească. Îmi pierdem ritmul respirației alunecând în somn ascultându-le poveștile, țăcănitul de foarfecă ori, atunci când era curent, rotorul mașinii de tuns. Până astăzi sunt muzica preferată a răsfățului. Când mă trezeam, aveam pregătit deja un colț din masa pe care se puneau revistele și cărțile de citit de către clienți. Am crescut 18 ani într-un atelier de frizerie în care oamenii citeau mai mult decât multe colțuri zise azi de cultură. N-am auzit niciodată nicio înjurătură între ei, nici un cuvânt deplasat, iar dacă se încingeau pe vreo idee- și erau multe, intrând, îi vedeam cum se liniștesc. Primul care mă lua în primire, la trezire, era un domn tare simpatic. Mi-a descris matematica asemeni unei povești și mi-a prins inima între boabele numărătorii. Târziu tare, la moartea lui, am descoperit că era pe atunci Rectorul Universității din Brașov, care ținea să fie bărbierit zilnic de fostul său coleg de echipă de fotbal. Adică tata. La română mă creștea un jurnalist isteț iar la istorie, după ce-mi plecase în cimitirul din Șchei nenea Viscrianu, primul meu dascăl de scris-citit-simțit românește, curs intensiv de la 4 la 5 ani, unul din colegii tatei care, întâmplător zicea el, venea de acasă numai cu romane istorice. Așa se face că într-a patra, la primele ore de istorie, draga mea Doamnă învățătoare mă certa mereu cu note mari și cu nădejdi că nu mă voi face de rușine pe mai departe… Am stat acolo, în atelierul cu miresme, cu bețivi liniștiți care cântau minunat, cu fumători care știau când să-și stingă țigara și comentau meciul celor de la Steagu’ Roșu de te furnicau crampoanele de pe suflet. Vii asemeni unui foșnet de gazon.

atelierul-cu-parfumuri

©Silvia Paizan

Ei mi-au pus în mâini Portarul Republican, mi-au vorbit de portarul David, mi-au dăruit primul volum din Ioan Chirilă și primele cărți de istorie a sportului. Lângă ei creșteam cuminte, visând la stadioane pline. Și cărți. Raiul acesta parfumat avea în apropiere una dintre cele mai mari librării ale Brașovului. Credeți-mă, știu ce zic. Poate că nu am avut toate autobuzele și avioanele și mingile ce mi le-aș fi dorit, dar cărțile, ele nu mi-au fost niciodată refuzate dacă ei, părinții mei, descopereau sclipirea din ochii mei, care valida în ochii lor nevoia de carte. Da, da. Frizerul meu pianist știa mereu ce noutăți au apărut, intuia valori pe care eu le-am redescoperit peste ani și se întreținea cu minți remarcabile cât bărbierea, tundea ori făcea câte o frecție unui bărbat, rar copil și rar de tot câte unei domnițe băiețoase. Auzea numai cu o ureche, semn al unei nemiloase și dureroase infecții de copil, dar auzea perfect sufletul omului, îl descifra cu o politețe rară, apanaj al marilor duhovnici ce aveam să-i descopăr mai târziu și sub umbra cărora, o vreme, crescuse, la Cheia, pe când fugise să se facă monah. Am învățat să citesc în joacă, cuprins de furia de a nu putea citi cărțile polițiste ce-i încântau pe maturii ce stăteau în așteptarea rândului pe scaun. O prietenie a tatei cu omul de vindea ziare la chioșc ne ajuta să citim reviste pe care azi doar le mai visăm în limbaj și tehnica narațiunii.

Mi-e dor, tare dor de Secolul 20, de naiva Urzica ori de comentariile lui Radu Cosașu ori Fănuș Neagu, neadormiți niciodată în condeiul meu de adolescent. Acolo, la frizerie, așteptând pe tata să iasă din tură și să mergem acasă, am citit Respirări a lui Nichita Stănescu și tata m-a găsit plângând. Cum tot prin plasa de oameni ai frizeriei intram la cinematograful Cosmos, colț cu raiul parfumat.

 Zeci, sute de filme, unele văzute de sute de ori. Aici, pe scaunul tatei, ședeau cuminți întrebându-mă de poezie și poeți, actorii de la Dramatic ori cei de la Operetă, de două ori zei, împrieteniți cu frizerul ce mie îmi era, ce zic, îmi este tată. Acolo întârziam marțea ori joia, vai am uitat, să se termine emisiunile cu Cenaclul Flacăra – pentru cine nu înțelege, să tacă – ori meciurile de aur ale copilăriei mele, jucate în urechea mea și pe gazonul plin de parfum ce plutea în frizerie. Iar seara, seara veneam spre casă sau ieșeam în întâmpinarea mamei cu o oră de plimbare în care gura mea mare nu tăcea iar tata nu înceta să se mire de fericirea sa. Poate de aceea, lipsit de bibliotecile unor mari capitale culturale ori de scenele grozave ale unor metropole de formare intelectuală, frizeria tatei mi-a fost atelierul ce mi-a distilat sufletul în parfumul culturii vecine cu credința, cu harul și dragostea. Fără a avea voie să afișeze cruci, erau creștini destoinici, tăcuți și limpezi. Fără nici un ifos, supărați că lucrau în acord global și nu venea curentul. Pentru mine erau clipe de grație. Vedeam pornindu-se în mâinile lor vechile mașini de tuns fără curent, un soi de arici înaripați ce luptau cu clăile de păr ale clienților –  client era nume sacru, inalienabil – pe care le măturam cu bunăvoința ucenicului vrăjit de frumusețea gesturilor lor ritualice. Da, da, acolo am descoperit setea de ritual a lumii în care trăiam, în atelierul în care parfumurile creșteau ca aburii de ploaie vara, din țeasta pietrelor ca niște rotule de elefant lovit de moarte. Măturam și visam la plutirea pe ape necunoscute, jalonam printre ițele încâlcite ale râurilor sacre din Winnetou sau din Cireșarii, scăpam printre valurile uriașe ale mărilor descrise de Jules Verne sau înfruntam răutățile lumii din poveștile ce și azi îmi par Nemuritoare. Acolo, în atelierul cu parfum de fixativ, am descoperit frumsețea chimiei și seriozitatea fizicii, am disecat cea dintâi broască – ce, zi Doamne, ce zi – și cu ajutorul celor de la un atelier de sticlă, rame și geamuri am obținut primele lentile convexe și concave în care mi-am scăldat curiozitatea. Cu respect, azi privesc, rar, foarte rar când mai trec spre locul acela, ca spre un altar al fericirii. S-au stins bunii mei profesori din atelier. Și tata, tata freamătă parfumul său în taina Raiului din Șcheii Brașovului. Dar în inima mea, frizerii mei sunt toți, amirosind a parfumul din care mi-am zidit libertatea și conștiința, parfumul acela ce întrece mireasma primăverii dar caută încă mireasma Învierii. Cred azi, și mărturisesc, că toate locurile în care ne naștem sunt șansă culturii dacă sunt locuite de oameni dispuși să crească și să te crească frumos. Când veneam după primirea câte unui premiu, vara, în atelier, veneau dintr-o dată toți, toți prietenii mei ce-mi ajutaseră într-un an. Și primeam daruri. Piețarii îmi dădeau cireșe pe săturate, doamnele de la cofetărie- unde am învățat valoarea fiecărui pahar spălat cum se cuvine –  îmi aduceau câte o prăjitură- din prea puținele ce le populau galantarul- cei de la restaurant, și era unul maaare, o sticlă de apă minerală… Incredibil, când scriu acum îmi dau seama că nu pot uita. Cel mai mult mă bucurau cărțile primite, lecturi obligatorii peste vară. Până când, colegul tatei care era și pescar, nenea Petrică, mi-a adus un volum din Kant. Mi-a spus, și vrednic de crezare este, că l-a primit preț de două tunsuri și un bărbierit de la o familie ce ținea volumele în pod…Le-a zis că volumul acela, frumos legat, i-ar plăcea să-l aibă. Intram într-a opta. A fost vara în care am citit o singură carte.

Astăzi acolo e un butic ori nici nu știu cum să-l numesc. Am intrat, într-o zi, în colțul de frizerie ce a rămas neatins de dorul de bani. Mirosea ca atunci. Oamenii la fel, preocupați să se zărească în oglindă, să fie frumoși. Într-un colț, un puști, mușca dintr-un măr. O fi înțeles de ce mi s-a umplut sufletul de aurul lacrimilor? S-a uitat și mi-a zis: Nu vrei să-ți citesc ce am scris, să vezi dacă e bună compunerea? Sigur, i-am răspuns. Și mâinile de pianist ale tatei mi-au umplut fruntea de mireasma iubirii…

de Pr.Constantin Necula

cover foto: Joanna Kosinska

*articol apărut în Capital Cultural nr. 13, ediția tipărită