Pe Coasta Atlantică a Marocului se dezlănţuiseră toate stihiile. Ploua mărunt şi îndesat. Ca şi cum nu aş fi fost într-o ţară de unde începe deşertul Sahara. Aş fi putut să trec de micuţul Assilah şi să mă îndrept spre zone mai însorite şi mai cunoscute, însă câteva rânduri din descrierea succintă a orăşelului mi-au reţinut atenţia: pitoresc, artă şi multiculturalitate. Era tot ceea ce ştiam când m-am oprit acolo peste noapte. O triadă puternică cu un determinism aparte. Restul avea să vorbească de la sine, pe măsură ce străzile oraşului mă absorbeau încet-încet.
Orăşelul mi s-a dezvăluit parcă dintr-o dată, în timp ce umblam pe aleile înguste şi întortocheate ale zonei rezidenţiale vechi – medina. Assilah a fost puţin cunoscut înainte de sfârşitul anilor ‘70. Un sat de pescari, cândva cămin pentru diferite popoare succesive: fenicieni, romani, portughezi, arabi şi spanioli. Un port mic, dar cu o istorie agitată datorită amplasamentului său geografic. Fenicienii l-au folosit ca bază pentru comerţ, iar portughezii şi spaniolii l-au invadat adesea şi i-au ridicat fortificaţii impresionante în Evul Mediu, ba chiar şi o biserică de cult catolic întrevăzută discret printre minaretele moscheilor. Apoi, în secolul al XIX-lea, a ajuns bază pentru piraţi, până când a fost înghiţit de Protectoratul Spaniol între 1911 şi 1956.
De când ajunsesem pe coasta africană a Atlanticului, resimţeam puternic multiculturalitatea ca trăsătură omniprezentă în istoria aşezărilor. Essaouira, El Jadida şi Safi au fost numai câteva opriri de explorare a istoriei, care, alături de Assilah, mi-au confirmat realitatea valoroasă a acestor locuri. Am văzut cum locuitorii practică încă meserii precum olăritul, pescuitul şi croitoria. Am aruncat o simplă privire în măruntaiele oraşelor şi am descoperit pe nesimţite fortificaţii portugheze cu vaste terase şi tunuri aliniate, biserici spaniole transformate în muzeu sau însemne arheologice romane încă imparţial excavate.
Când am ajuns însă în Assilah, ceva nou mi s-a strecurat pe sub piele fără să îmi dau seama. Atunci am simţit amprenta contemporaneităţii, surprinzător materializată prin artă, evoluţie şi dialog cultural. Am fost surprinsă de contrastul trecut-prezent, atât de subtil integrat în existenţa unui loc istoric. Am cercetat şi am aflat că transformările au început în 1978, când doi localnici şi-au dorit să salveze oraşul de la declinul său, după câştigarea independenţei faţă de Protectoratul Spaniol. Au lansat prima ediţie a unui festival cultural care a contribuit la dezvoltarea turismului local şi a adus un venit suplimentar localnicilor. Artişti marocani au venit să susţină evenimente specifice şi au pictat câteva ziduri din medina veche. Sub sloganul Cultură şi Artă pentru dezvoltare, autorităţile au îmbunătăţit infrastructura oraşului, au restaurat clădiri şi au creat chiar două centre culturale în Palatul Culturii şi Centrul Hassan al II-lea.
Pe străzile din medina veche se înşiră pe rând câte o poartă antică de lemn sau obloane scorojite de culoare verde pe fundalul caselor văruite tradiţional în alb şi albastru. Ceasul interior bate neîncetat de cinci ori pe zi, când pretutindeni răsună chemarea la rugăciune. Picturi murale vii şi pline de culoare îmi stârneau însă curiozitatea în locurile cele mai neaşteptate din oraş. Am umblat pe străzile vechi şi am descoperit o concentraţie uimitoare de artişti, galerii, câteva studio-uri şi spaţii de expoziţii. Am simţit o atmosferă senină şi liniştită, departe de vacarmul souq-urilor tradiţionale specific medinelor marocane. Vara însă locul devine un Oraş al Artelor. Artişti din toată lumea se întâlnesc aici şi sărbătoresc împreună cu cei marocani un moussem tradiţional – o sărbatoare religioasă în cinstea unui sfânt.
Pe când mă uitam la desenele de pe ziduri, am aflat cum unul dintre artiştii locali a declarat că atmosfera oraşului este cheia reuşitei acestui festival. El se simţea înnobilat de arhitectură, mediul înconjurător şi oamenii locului şi considera că acest lucru îi influenţează nemijlocit lucrările. În acelaşi timp, am aflat şi ce spuneau edilii oraşului despre generaţiile de copii care aveau opt-nouă ani la primele ediţii ale festivalului. Aceştia au devenit, între timp, oameni maturi. Este o generaţie care a deschis ochii şi a fost influenţată de artă, ca mediu pentru a se bucura de viaţă, şi, de asemenea, de a mobiliza resursele de imaginaţie şi creativitate. Liderii de aici au avut o viziune clară, fără de care, indiferent cât de multe scopuri ar fi existat, nu se putea aduce o dezvoltare durabilă, viabilă. Ei consideră că arta nu poate pune capăt sărăciei, dar poate aduce sfârşitul mizeriei.
După două decenii şi jumătate de festival, Assilah a ajuns unul dintre centrele culturale ale Africii de Nord. Festivalul anual include în programul său concerte, artă stradală, prelegeri de artă şi expoziţii variate. Artişti din toată lumea vin în fiecare an şi umplu pereţii albi ai locuinţelor cu desene elaborate şi viu colorate de grafitti. Pe zidurile oraşului se nasc desene gigantice, iar cele mai reuşite rămân ca mărturie pentru mărturie un an întreg. Festivalul a devenit o platformă pentru a menţine un dialog al culturilor din America Latină, Africa, Europa, Asia şi Nordul Americii.
Assilah m-a uimit prin amestecul de autenticitate şi modernitate, cunoscut ca unul dintre cele mai curate oraşe din Maroc. Investitori marocani şi europeni au cumpărat case şi le-au transformat în riad-uri tradiţionale pentru turişti. Pe străzile sale am simţit cum domneşte un aer boem. Bărbaţii savurau aroma unui ceai de mentă la o vorbă despre rutina zilnică. Artiştii îmi zâmbeau şi mă invitau în micile lor ateliere pentru a-mi împărtăşi din tainele meseriei lor. La un colţ de stradă se auzea înfundat ciocănitul regulat într-o bucată de lemn a unui artist copleşit de inspiraţie. Între timp, copiii zburdau gălăgioşi pe străzile presărate din loc în loc cu picturi murale şi îşi construiau din goana jocului un sistem de referinţă cultural.
Acea ploaie a adus un aer proaspăt şi a infiltrat un miros discret de ocean printre străduţele alambicate. Mi-a lăsat însă desenele de pe zidurile caselor ca mărturie a identităţii culturale. Am putut să mă plimb în voie pentru a explora şi a înţelege noua dimensiune a locului. Aici am descoperit o altfel de medină marocană – o medină în care arta face parte din viaţa de zi cu zi. Pentru locuitorii de aici, viaţa a căpătat un nou sens şi o motivaţie aparte prin ochii artiştilor. Un loc în care puterea exemplului răzbate ca o oază victorioasă în mijlocul deşertului.
Articol înscris în concursul Thailanda, Te Iubesc! organizat de KLM România, în colaborare cu Tedoo.ro și T.A.T. Balkans“.
