„De douăzeci de ani stau închis aici şi observ cum între lumea de afară şi cea de aici nu mai există, de fapt, nicio diferenţă”.

„Nu uita, Anton e cel care a scris!” Cu avertismentul proaspăt în minte, cu un pix şi o coală albă alături, a început întâlnirea cu cel care într-un moment de laşitate transformată într-un maxim curaj la finalul celor o sută de pagini, alege să-şi petreacă o mare parte din viaţă, într-un teatru, izolat de lume, dar totuşi atât de strâns legat de ea.

„Camera de probă“, apărut recent la editura Eikon este romanul de debut al Mihaelei Pascu-Oglindă, un volum despre care autoarea spune că s-a scris aproape singur, pe nerăsuflate, la fel cum se şi citeşte. Experiment sau exerciţiu de acceptare, absorbit de poveste, nu poţi să nu te-ntrebi la final, cât de real a fost ceea ce tocmai s-a întâmplat. Iar dacă nimic nu este ceea ce pare, atunci în al cui vis continui să rămâi după ce povestea s-a încheiat? În al tău, cu siguranţă! Şi asemeni lui Anton, te străduieşti să găseşti o ieşire potrivită din scenă.

Vei realiza atunci că trăirile tale, emoţiile, toate întrebările pe care într-un moment sau altul ţi le-ai pus, seamănă foarte mult cu ale acestui personaj, uşor cinic la început, dar pe care vei ajunge să-l priveşti aprobator. Şi-l vei înţelege. Pentru că nimic nu e mai greu de acceptat decât privirea din oglindă. „Am ratat multe roluri din viaţa reală, începând de la cel de prieten până la cel de concubin, soţ, tată şi fiu. Am dat greş, rând pe rând, oricât de tare mi-aş fi dorit ca viaţa să mă pregătească pentru situaţii la care alţii se pricepeau”.

Acest lucru captivează încă de la primele tuşe pe care le trasează autoarea, uşurinţa cu care fiecare dintre noi, ne identificăm cu personajul. Cine n-a trăit măcar o dată cu spaima aceea că la un moment dat va rata un rol?

Teatrul nu se transformă doar într-o plasă de siguranţă pentru Anton, actorul care alege să-şi petreacă viaţa în teatrul în care joacă, ci mai degrabă, într-un loc al devenirii sale, al întrebărilor care îşi găsesc răspunsuri, printre sutele de roluri pe care le interpretează sau tabieturile pe care le dezvoltă între pereţii uneori rigizi ai clădirii în care îşi va muta existenţa. L-am privit cu blândeţe, poate cu invidie uneori, pentru toate vieţile pe care şi le poate reinventa, pentru timpul care aici nu se mai măsoară în ticăitul ceasului sau în termene limită, dar mai ales pentru privilegiul de a se putea juca, indiferent de vârstă, după pofta inimii.

Anton se redescoperă, se iartă pentru greşelile din trecut, dar nu se rupe niciodată de lume. Se însingurează, dar nu se întrăinează. Pe scenă, e înconjurat de toţi cei cu care joacă,  iar din sală, de spectatorii faţă de care dezvoltă aproape o relaţie de dependenţă, şi acest lucru se datorează tot unei altfel de măsurări a timpului. Pentru că Anton, îi observă, reuşind să le atribuie câte o existenţă, să le înţeleagă reacţiile.  Anton e la curent tot timpul cu lumea din afara teatrului. Ascuns în camera de probă el devine un fin observator al societăţii. Dar cel mai important, în cei 20 de ani, el învaţă exerciţiul greşelii, lumea din afara teatrului trăieşte în interiorul lui prin amintirile sale, prin figura Elenei, femeia pe care a iubit-o şi a cărei decizie de a-l abandona va lăsa urme adânci, mult mai adânci decât permite Anton să se vadă.

„Nu-mi mai măsor, deci, succesul sau nereuşita, de la o lună la alta, în funcţie de numărul biletelor vândute, cum nici calitatea teatrului şi puterea sa de a rezista în lume nu se măsoară după poftele celor care îşi joacă rolul de spectatori”, spune Anton, iar problemele cu care se confruntă sunt problemele societăţii, condiţia actorului, direcţia pe care o urmează teatrul în momentul actual, superficialitatea cu care este privită dramaturgia, în general. Tocmai în asta constă talentul autoarei, de a duce confesiunea lui Anton pe cât mai multe planuri.

Şi ce înseamnă să joci un rol într-o lume în care teatrul e peste tot, iar noi toţi suntem actori, deşi de cele mai multe ori, nu ştim ce rol jucăm? Pentru artist, singurătatea este lucrul cel mai îngrozitor, „valoarea mea este câtă vreme mi-s. Câtă vreme mi-s, îs”, explica într-un interviu actorul Mircea Albulescu sau asemeni episodului pe care îl rememorează cu uşoară spaimă în glas, Anton: „Teatrul e viaţa mea, a răcnit în una din zile fostul director al companiei noastre (…) Mi-au răsunat multă vreme în minte acele cuvinte, poate nu ele în sine, ci felul în care le-a strigat, felul în care s-au desprins de el de parcă el însuşi devenise un organ pe care cineva îl extirpa din corpul devenit teatru”.

„Sunt eu şi nu sunt eu”, îşi spune el deseori. Şi, da, Anton e câte puţin din fiecare dintre noi!

mihaela-pascu-oglindaMihaela Pascu-Oglindă s-a născut în 1987, la Buzău. A absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, specializarea Limbă și Literatură Franceză-Engleză, și Masteratul de Teoria și Practica Editării de Carte în cadrul aceleiași universități. Colaborează ca redactor cultural cu LiterNet.ro și Bookaholic.ro. A debutat cu poeme în antologia IDC, în 2015, și cu proză scurtă în antologia „Cum iubim“, apărută la editura Vellant, în 2016. „Camera de probă“ este primul său roman.

autor: Diana Joicaliuc