Copilăria și-a petrecut-o de cele mai multe ori în Rășinari, acolo de unde era familia tatălui său. Acum, recunoaște că timpul nu a mai fost atât de îngăduitor cu ea încât să-i permită măcar și pentru câteva momente să evadeze din rutina zilnică și să-și retrăiască copilăria, însă de fiecare dată când revine observă schimbările în bine care au avut loc. Superstițioasă când vine vorba de a ne împărtăși proiectele de viitor de teamă că nu le va putea duce la îndeplinire, Ana Lungu face parte din breasla tinerilor regizori care vin din urmă cu un aer proaspăt. Lungmetrajul său Autoportretul unei fete cuminți a avut ecouri la festivalurile din Europa, iar din septembrie, filmul a început să ruleze și în cinematografele din România. La Sibiu, regizoarea a avut întâlnire cu cei care au venit la proiecția filmului la Librăria Habitus, iar la final a răspuns curiozităților acestora. Câteva curiozități am avut și noi, tocmai de aceea am încercat să aflăm mai multe despre ideea filmului și despre cum e să-ți transformi părinții în actori.

Ce te inspiră? Cum a fost începutul pentru acest film?

Ana Lungu: La modul general, tot ce se întâmplă în jurul meu. Concret, pentru acest proiect am început să lucrez la scenariu acum doi ani, când părinții mei cu care locuiam în aceeași casă s-au mutat și am rămas singură în apartament, în București. Inițial am vrut să-mi iau un caine, dar nu l-am mai luat și am început să scriu pentru acest film.

Autoportretul unei fete cuminți e un film care nu a avut parte de finanțare. Cât de greu e să faci un film fără să beneficiezi de finanțare?

A.L.: Cred că în general e greu să faci un film cu finanțare, în primul rând din cauza numărului mare de oameni implicați și cu oamenii e cel mai greu, cum se spune. Un film fără finanțare, independent în care lucrezi cu voluntari e și mai greu.

Faptul că ai distribuit prieteni și oameni dragi ție în film, a contribuit la crearea unor raporturi umane mai convingătoare?

A.L.: Eu așa am intenționat. Într-un fel m-am „folosit” în film de raporturile deja existente între prieteni și între părinți. Nu îmi propun după niciun proiect să transmit un mesaj sau o idee, pur și simplu am încercat să redau o lume. Îmi place să cred că fiecare interpretează în funcție de experiența lui subiectivă și înțelege sau nu înțelege anumite lucruri în funcție de asta.

Actrița Elena Popa în rolul Cristianei, "Autoportretul unei fete cuminți"

Actrița Elena Popa în rolul Cristianei, „Autoportretul unei fete cuminți”

Filmul pornește de la câteva elemente autobiografice. Cum s-a conturat povestea lui?

A.L.: Are elemente autobiografice în sensul că lumea în care trăiește Cristiana (personajul principal) seamănă cu lumea în care trăiesc eu. Părinții ei sunt părinții mei și prietenii ei din film sunt prietenii mei în viața reală. La asta se referă latura autobiografică, la nivel de întâmplări și evenimente sunt 100% fictive.

Cum a fost să lucrezi cu părinții tăi? De data aceasta rolurile s-au inversat.

A.L.: Cred că a fost mai greu pentru ei, decât pentru mine. S-au aflat pentru prima dată în situația în care trebuiau să mă asculte pe mine și le sunt foarte recunoscătoare că au acceptat să facă asta. Cred că tocmai faptul că nu a fost ușor a dus la un rezultat, zic eu bun. Mie mi se pare că scenele cu părinții sunt printre scenele cele mai reușite, cele mai savuroase din film. Tocmai faptul că a fost un conflict de cele mai multe ori, conflictele la filmare duc la rezultate mai bune; dacă ar merge totul liniștit, nu prea iese nimic.

Putem spune că personajul principal nu a atins pragul maturității?

A.L.: E un personaj de 30 și ceva de ani, care din punct de vedere biologic a atins pragul maturității și are elemente mai mult sau mai puțin, depinde de cum vede fiecare, de imaturitate mai degrabă emoțională.

Ce ecou a avut fimul, atât în străinătate, cât și în țară?

A.L.: Ca orice film are și ecouri bune și unele rele, cred că e normal să fie așa, ar fi îngrijorător să nu fie așa. Din afară știu mai puțin cronici, pentru că a fost văzut în țări a cărora limbă nu îmi e accesibilă, iar în țară, cronicile sunt și bune și mai puțin bune.

Cum răspunzi criticilor negative?

A.L.: Nu cred că se răspunde. Nu am auzit din partea vreunui regizor un răspuns la vreo cronică.

Dar îți induce anumite sentimente de nemulțumire care oarecum, te trag înapoi?

A.L.: Depinde de conținutul lor. Dacă sunt lucruri argumentate și care sunt legate de film și nu doar răutăți, atacuri personale, atunci sunt binevenite. Te ajută să-ți dai seama ce probleme sunt cu filmul, te ajută să înțelegi mai bine și să reflectezi asupra acestora.

Cum e privit filmul independent în România? Se bucură de același succes ca producțiile care sunt finanțate?

A.L.: La asta nu cred că sunt persoana potrivită să-ți răspund, eu sunt din interior, poate din exterior se vede altfel. Din punct de vedere al recepției, până acum nu am observat să fie o diferență între un film finanțat de CNC și unul independent.

Ai avut un mentor care te-a inițiat, te-a ajutat să cunoaști mai bine lumea cinematografiei?

A.L.: Eu am dat pur și simplu la facultate, nimeni din familia mea nu are legătură cu domeniul artistic. Apoi am lucrat cu mai mulți regizori din noul val, în primul rând am lucrat cu Cristi Puiu la Moartea domnului Lăzărescu în 2004 și a fost o experiență foarte importantă pentru mine, am învățat acolo cât n-am învățat în toată facultatea și, probabil dacă n-ar fi fost această experiență aș fi rămas la prima mea opțiune, psihologia.

Ai participat la câteva festivaluri internaționale. Cum sunt priviți regizorii români?

A.L.: Nu pot să spun cum sunt în general văzuți regizorii. Experiența mea e destul de modestă în festivaluri spre deosebire de alții. Până acum am fost bine primiți și la Rotterdam, la Linz și la Cinema City. Cu acest film doar la acestea am fost.

Cât de importante sunt premiile pe care le-ai primit pentru acest film?

A.L.: Pentru mine sunt importante, pentru că sper să mă ajute ca următorul proiect să obțină finanțare și să-mi fie astfel, un pic mai ușor. Orice premiu e o recunoaștere, mai ales că pentru mine au fost o surpriză cele două premii ale publicului pe care le-am luat relativ în aceeași perioadă, în primăvară, la două festivaluri din București și a fost încurajator pentru premiera din vară.

Simți că faci parte din noul val de regizori români?

A.L.: În primul rând, probabil ca generație și ca vârstă, altfel depinde de cum privești. Poți să vezi lucrurile comune sau, din contră, poți să vezi diferențele dintre regizori și filme. Totul ține de direcția înspre care te uiți.

Ce planuri ai în continuare?

A.L.: Am în minte niște proiecte, dar prefer din superstiție să nu vorbesc despre ele. Mi-e teamă că dacă vorbesc înainte, s-ar putea să nu se mai întâmple.

O să mizezi în continuare pe combinația aceasta  între actori profesioniști și amatori?

A.L.: Da, sper să se poată acest lucru. Aș vrea să continui în direcția asta, pentru că mi se pare că e un demers interesant pentru mine. Uneori se întâmplă ca lucrurile bune să apară după ce e greu la filmare. Știu că Cristi Puiu avea o vorbă la filmare „Dacă râdem la filmare, plângem la premieră și invers”, iar până acum, din păcate s-a confirmat și în experiențele mele de regizor, iar motivul pentru care aleg să lucrez cu neprofesioniști este că mi se pare că neavând un exercițiu al controlului așa cum au actorii, sunt mai adevărați și mai vii și se expun cu toate defectele care îi fac să fie mai umani.

 Sursă foto: Marius Olteanu