Nu-i place să dea definiții sau să filosofeze. Spune că emoția e mai mult decât un scop, e o nevoie a omului. Iar pentru spectacolele pe care le face, nu există o anumită rețetă pe care să o urmeze. Alexandru Dabija e cunoscut și recunoscut pentru atenția pe care o acordă actorului și pentru importanța pe care o dă textului. S-a mutat la Sibiu, pentru că aici a găsit trecerea perfectă dintre sat și oraș. La Teatrul Naţional „Radu Stanca” a montat, de curând, spectacolul „Moroi” și, până la publicarea acestui interviu, a câștigat premiul Gopo pentru „Cel mai bun actor în rol secundar”, interpretat în filmul „Aferim!”. Acesta se adaugă la multe alte premii din domeniul teatrului cu care a fost recompensat. Am discutat mai bine de-o oră, despre Sibiu, despre educație, despre actori și despre ce e dincolo de spectacolul pe care noi îl vedem în formă finită. Mi-a spus să nu scriu un articol prea lung, că oamenii se plictisesc repede. Teatrul se vede, se trăiește, nu se citește.

De ce ați ales Sibiul pentru spectacolul „Moroi”?

Alexandru Dabija: Nu am ales Sibiul, mai degrabă am aplicat textul acesta aici. Tema era oricum în zona mea de preocupări, trebuia să montez la Sibiu un spectacol, așa că i-am cerut lui Cătălin Ștefănescu să scrie, apoi i-am cerut și Adei Milea să scrie. A depins foarte mult de context. Constantin Chiriac a acceptat acest proiect și așa am început. Nu cred că se poate face oriunde acest tip de spectacol, nu poți să-l faci în București pentru că nu aduni lume, o aduni foarte greu, mă refer la actori. Aici e o trupă extrem de concentrată și performantă, sunt extrem de disciplinați și antrenați să lucreze într-un ritm susținut. Actorii Marius Turdeanu și Adrian Matioc au fost o surpriză plăcută pentru mine, pentru că i-am tot urmărit și pot să spun că au avut o evoluție chiar spectaculoasă. Îmi face mare plăcere să urmăresc traiectoriile actorilor și să-i văd în maturitatea creatoare. Turdeanu și Matioc au jucat cu regizori extrem de diferiți și jos pălăria pentru că își păstrează în continuare prospețimea și dispoziția de a juca.

Și tema spectacolului ? Această întâlnire dintre „dincolo”și „dincoace” ?

Alexandru Dabija: Eu am fost mulți ani foarte aproape de cultura asiatică și am tot stat și m-am întrebat de ce ei duc cultul strămoșilor atât de departe până în absurd și caraghios câteodată, iar noi ne îndepărtăm din ce în ce mai mult de morții noștri, îi uităm extrem de repede. E un refuz, așa cred. Nu știu, poate face parte din cinismul contemporan, este dezvrăjire, desacralizare. Ceva este. Asta încerc să-mi explic. Cred că nu e bine să îi dăm deoparte. Ori ei sunt, sunt în mod firesc, orice ai face, fie că-i vezi, fie că nu-i vezi. Cred că lumea de dincolo ne sperie în mod firesc pentru simplul fapt ca nu putem să o controlăm. Nu poți să o așezi unde vrei tu.

Cum selectați actorii pentru roluri?

Alexandru Dabija: Dacă aș ști, dacă aș ști… (râde)

Vă bazați pe intuiție?

Alexandru Dabija: Cred că da. Da. Până la urmă e vorba de intuiție, e ca atunci când îți alegi hainele. Și eu încerc să-mi explic acest lucru câteodată. De obicei, așa fac: mă întâlnesc cu un grup de actori pe care îi știu, mă uit la ei, mai stăm de vorbă, apoi mai citesc încă o dată textul și îmi imaginez cum ar arăta în diverse personaje. Cam acesta e procesul, nu e o alegere exactă, e ceva extrem de subiectiv până la urmă și ține de intuiție, de dispoziție, de idei. Practic, aici ajungem. Câteodată ilustrez situația și îmi imaginez o doamnă în vârstă, de exemplu, care să apară în spectacol și, automat, cred că personajul o să fie jucat de o actriță mai în vârstă, dar, în același timp, poate îmi vine o idee din cine știe ce colț al minții, sau eveniment care se întâmplă în jurul meu și nu mai distribui pentru rol o actriță în vârstă, ci un tânăr actor slab, care face un travesti și brusc, poate să fie cu totul și cu totul altceva. Dar, în general, distribui oamenii în sensul clasic. Sunt un regizor destul de cuminte, din punctul ăsta de vedere. Mă gândesc la personaje și nu neapărat la efectul pe care îl au personajele la public.

Cum sunt întâlnirile cu actorii?

Alexandru Dabija: Au un soi de chimie aparte. Cred că întâlnirile actorilor cu regizorii aparțin poate celui mai frumos spectacol necunoscut. Lucrul cu actorul este foarte important. Eu nu mă gândesc la spectator decât foarte târziu. La început nu mă gândesc că un spectacol e jucat și ce înseamnă pentru spectator. Dar astea sunt detalii specifice bucătăriei noastre. E ca-n gastronomie, ține de condimente, de rețete, de experiență.

Și publicul? Când apare?

Alexandru Dabija: Mai târziu, când încep să mă plictisesc de repetiții, acesta e răspunsul exact. Atunci când spectacolul a prins o formă, când actorii și-au învățat replicile și când nu mai intervii în ceea ce se întâmplă acolo. Atunci tu devii spectator. Eu mă desprind la un moment dat și gândesc ca un spectator, mă întreb ce ar zice omul.

alexandru Dabija

foto: Angela Zaporojan

Spuneați că veți monta la Teatrul Gong un spectacol pentru copii.

Alexandru Dabija: Da. E prima dată în viața mea când o să fac spectacol pentru copii. Am vrut întotdeauna, dar am avut altele pe cap, ori acum, cred că m-am înțelepțit. Sau poate e o fugă de tipul acesta de agresivitate, de derută și de amenințare care plutește peste tot. E ceva simplu, vreau să fac spectacole pentru copii. Vom monta
Cel mai mare Gulliver după Gellu Naum.

Ce teme va inspiră?

Alexandru Dabija: Folclorul. Încerc să mă țin într-o zonă de naivitate. De acolo țâșnesc în contemporan. N-am obsesii culturale. Sunt un lăutar, asta e afirmația mea de bază. Așa mă consider. Adica ascult, ascult ce „cântă” lumea, prind cu urechea și apoi reproduc. Lucrez texte și la comandă, recunosc că multe spectacole de-ale mele foarte bune au fost comandate de câte cineva, nu m-am gândit eu la toate.

Cum e să aveți agenda deja făcută cu spectacolele pe care le veți monta în următoarea perioadă?

Alexandru Dabija: Pe mine mă încurcă foarte tare că știu ce am de făcut în următorii doi ani. Nu e un alint. E exact cum simt foarte mulți scriitori care scriu la gazetă, care sunt chinuiți de ideea asta. Se modifică rezultatul în momentul în care planifici atât de bine și data, și succesul, și tot.

Și ce se întâmplă dacă n-aveți inspirație?

Alexandru Dabija: Iese prost.

Dar tot iese..

Alexandru Dabija: Da… și va fi mare succes. O dregi din marketing. Iar toată lumea va spune ce minunat e, în frunte cu autorul care trebuie să practice o continuă autopromovare. Cred că e foarte mult marketing în ziua de azi. Se și lucrează mult. Eu fac 5-6 spectacole pe an, ceea ce înseamnă enorm. E o ipocrizie ce zic eu acum. Tu poți veni să mă întrebi de ce fac asta. Iar eu o să-ți răspund că nu mă pot opri, dacă mă opresc am senzația că mă opresc de tot. Eu cred că două spectacole pe an ar fi de ajuns. Dacă sistemul s-ar putea regla așa. Însă, e vorba de o cursă cu lume multă. Toți programează, știu cum o să iasă aia, și ailaltă, știu când, cum…

Apoi, trebuie luată în calcul și durata de viață a unui spectacol.

Alexandru Dabija: Da, aceasta este iarăși o chestie pe care ar putea să o analizeze cineva. Eu tocmai am oprit un spectacol la București, care se juca la Odeon de 15 ani. Dorina Lazăr a scos spectacolul de pe afiș, la cererea mea insistentă. Sunt spectacole care devin un fel de șlagăre. E bine să le oprești la un moment dat. Cred că tot ce-i mult strică. Dă un soi de osteneală și pentru actori și pentru public. Deci, e o formă de comoditate, împotriva căreia eu lupt. Faci un spectacol, se joacă un an, doi, cinci, zece, dar trebuie să ne oprim undeva.

Eu cred foarte tare numai în salvare individuală, adică în asumare

Comoditatea apare și la actori, și la regizori, deopotrivă?

Alexandru Dabija: La regizori apare mai puțin, pentru că ei fac tot timpul altceva. Eu am făcut spectacole în țară, în Europa, pe care nu le-am mai văzut. Însă, pentru actori poate să devină dăunător. Am cunoscut actori formidabili, care se confundă cu un personaj, după ce îl joacă atât de mult. Asta e o confuzie ce se face la un moment dat în mintea omului, în general, se întâmplă și la scriitori. Trebuie să te opui cât poți și cu calm, în fața comodității. Eu cred foarte tare numai în salvare individuală, adică în asumare. Cred că dezvoltarea comunității pe baza unei idei sună frumos, dar, în același timp, duce la un fel de castrare a instinctului de bază, adică: tu ești responsabil de ceea ce faci. Și, dacă lași tot timpul un grup în fața ta, te minimizezi în spatele unei idei extrem de generoase și valabile, ai toate șansele să te dezvolți într-un grup care devine ca un fel de sectă. Adică nu te mai simți bine decât cu oamenii tăi, decât cu vegetalele tale, decât cu fumatul tău sau nefumatul tău. Deci, alegerile tale sunt individuale și salvarea este individuală. Sună egosit, dar, până la urmă, responsabilitatea și discernământul sunt individuale.

Trecerea de la actor la regizor…

Alexandru Dabija: Eu cred că e firească. Cred foarte tare că actorii pot și trebuie să facă regie, să facă spectacole, mai bine zis, că nu e mare filosofie. Știu mulți actori care fac spectacole excelente. Totul e să o faci din nevoia ta de a lucra cu ceilalți. Regizorul nu e o născocire divină, ci este un actor care a coborât, la un moment dat de pe scenă, ca să le spună celorlați pe unde să intre și ce să facă. Că a ajuns să fie un creator, sigur că da, și e foarte frumos. Marii regizori ai secolului XX sunt, de obicei, derivați din artiști plastici. Sunt artiști care fac adevărate instalații teatrale, cum e Silviu Purcărete. Noi, ceilalți, suntem un fel de dirijori.

Se practică și un alt soi de teatru acum, pe care îl respect și îl admir foarte tare, cum este cel al Gianinei Cărbunariu, sau ce face Ștefan Peca împreună cu Ana Mărgineanu, sau Mihaela Mihailov cu Radu Apostol. Mai sunt tinerii care fac spectacole pentru copiii din centrele de plasament. Toate aceste forme de teatru sunt formidabile și țin de teatru la fel de puternic ca și munca lui Silviu Purcărete, de exemplu. Teatrul e o chestie vie, în asta constă frumusețea lui.

 foto cover: Paul Băilă

(articol apărut în ediția tipărită a revistei Capital Cultural, Nr. 2)