Ce înseamnă abuzul și de cât feluri poate fi? Care este propriul sistem de valori? Cum ne ajută competitivitatea, deontologia sau profesionalismul? Sunt câteva întrebări pe care le-am regăsit în cel mai nou film realizat de Adrian Sitaru, „Fixeur”, pe care l-am văzut prima dată, în cadrul  proiectului „CineM-A văzut la Habitus”, la începutul anului 2017.

Am povestit atunci cu Adrian Sitaru despre publicul din Sibiu, despre temele pe care le abordează, despre lumea regizorilor din România.

Nu e prima dată când veniți la Sibiu. Cum vă simțiti aici? Cum e relația cu publicul?

Adrian Sitaru: Publicul întotdeauna mi s-a părut extraordinar, la Sibiu. Când am avut proiecția cu „Domestic” la Teatrul Gong, chiar a fost nevoie să mai programăm încă una, pentru că cererea de bilete a fost mare, lucru ce nu se întâmplă oriunde. Pe de altă parte, mi se pare ireal că într-un oraș care a fost Capitală Culturală Europeană nu există un cinematograf pus la punct, în centrul orașului. Chiar am fost acum cu „Fixeur” la Bistrița, la Sf. Gheorghe, care a investit într-un cinematograf. Pentru că, de doi ani e o lege prin care primăriile ar putea recupera sau să ia cinematografele care au fost la Radef, cum cred că aveți cinematograful Arta în Sibiu, au luat, au investit bani și au cinematograf în centrul orașului și nu în multiplexuri sau la marginea orașului. Și mi se pare ciudat că tocmai la Sibiu, care e un oraș atât de dezvoltat, nu s-a făcut asta. Sun frustrat că în orașul în care am copilărit nu există un cinematograf cum trebuie. Pe de altă parte, sunt oameni minunați, sunt oameni pasionați care fac asta. Primăria poate ajuta, așa cum în alte părți ale țării s-au întâmplat lucrurile astea.

În cel mai nou film, „Fixeur” vorbiți de abuz, de etică, de morală.

Adrian Sitaru: Da, totul a pornit de la o întâmplare reală. Adrian Silișteanu, operatorul majorității filmelor mele, a trăit-o înainte să devină cineast la agenția France Press. Ca fixeur, băiat bun la toate, a fost în multe reportaje cu jurnaliști străini și una dintre ele a fost această întâmplare în care a întâlnit o fetiță, deși îi spunem prostituată și avem o imagine deformată despre ce înseamnă prostituată, a întâlnit o fetiță inocentă și a rămas cu un gust amar peste ani. S-a gândit că nu s-a încadrat în deontologie, cu cele mai bune intenții, și am discutat despre asta. Eu m-am regăsit și am descoperit că tema care mă pasionează și pe mine este abuzul. Abuzăm, de fapt, în meseriile noastre, în numele artei, în numele adevărulului, forțăm, manipulăm. Am avut aceste dileme despre cum îmi fac meseria, și dacă nu cumva calc  peste cadavre chiar fără să îmi dau seama. Noi ne-am gândit foarte mult, lucrând la scenariu, cum ne abuzăm, de fapt, proprii copii, pe care îi iubim, în această societate concurențială în care-i forțăm să fie cei mai buni din școală, la înot, la sport, să facă și chitară, și engleză și matematică. E o graniță extrem de volatilă unde nu știi ce e abuz și ce nu e abuz. Nu am găsit răspunsul ce e bine și ce e rău, dar cred că pentru asta am făcut filmul, să ne punem toate aceste dileme în film și cred că e dorința noastră să lăsăm publicului această întrebare, să se gândească, să își pună întrebări după ce vede filmul. Și dacă au niște răspunsuri mai bune decât noi, să ni le dea și nouă. Noi avem doar dilemele.

Cum vă alegeți temele?

Adrian Sitaru: Unele vin firesc, altele nu. Unele se întâmplă intuitiv. Am descoperit și eu, așa, în timp, că de fapt cele mai multe și aproape în fiecare film, e puțin din propriile dileme morale și comportamentul meu față de animale, față de copii, față de cei cu care lucrez și cred că le descopăr, lucrând la scenariu. Știu că e ceva din interiorul meu care mă frământă, care nu este în regulă, mă cunosc și eu mai bine și atunci în poveste vine ceva din frământările proprii. Sunt multe povești interesante, dar dacă nu este ceva din mine, care să mă roadă, să mă frământe, nu mă atrage. O poveste frumoasă trebuie să o facă altcineva, nu eu. În mine trebuie să găsesc tema.

Dan Lungu a spus într-o conferință că scriitorii, cumva, își formează rețeta proprie. E valabil și la regizori?

Adrian Sitaru: Da, cred că există un stil, dar care nu poate fi programat. E același stil pe care probabil prietenii îl recunosc atunci când ies la bere și facem glume sau povestim ceva. Cred că stilul îl avem în noi, dar nu cred că îl putem programa. Nu știu și nu aș ști să spun rețeta. Dacă m-aș chinui să fac ca altcineva, pe lângă faptul că ar ieși prost, oricum, nu aș mai fi eu. Nu mă chinui să-mi bifez stilistica.

Ce e cel mai important în profesia de regizor?

Adrian Sitaru: Cred că mă interesează foarte mult autenticul și adevărul și asta pleacă de la poveste, ce se întâmplă în poveste, de la logica personajelor și mă interesează foarte mult chiar și adevărul unui nebun sau care acționează complet absurd, încerc să înțeleg de ce acționează așa. Nu cred că există doar nebunie. Nu înțelegem noi logica după care funcționează un om nebun. Și încerc să aflu tot pentru că, doar atunci ai un joc al actorilor autentic și adevărat. E ceva ce ține de adevăr. Mă interesează adevărul care e dincolo de suprafața lucrurilor. Dacă ating acest prag, se vede și în joc și nimic nu sună fals. Așa e și viața. Când suntem falși și mințim, se simte, se vede. Unde e adevăr și autentic, se vede cu ochiul liber. Nici nu trebuie să vezi. Se aude, se simte. Aici încerc să ajung, indiferent de poveste. Dar e complicat.

fixeur

credit foto: Gabriela Cuzepan Bebeșelea

Care e sentimentul când se încheie filmările?

Adrian Sitaru: Foarte prost. Pentru că atunci când filmezi, filmezi pe bucăți, nu în ordinea scenelor. Ai niște scene, te uiți la ele. De multe ori sunt bine, în sine, dar nu știi cum se leagă de fapt și cum se vor lega. După care urmează procesul montajului. Apoi ajung să nu mai fiu obiectiv după atâtea și atâtea vizionări și aștept un feed-back de la oamenii de profesie. În acele momente eu mă simt horror. Sunt mai orb decât oricând, după ce am văzut filmul de o sută de mii de ori.

Fixeur are multe cronici bune, a primit premii, a participat și la festivaluri internaționale.

Adrian Sitaru: Da, la primul festival din afară îți dai seama dacă filmul într-adevăr, nu doar că e bun, dar să aibă și o poveste cu un grad de universalitate ce poate fin înțeleasă de publicul din orice țară. Atunci vezi dacă filmul tău e bun. Cred că dacă afară e înțeles bine filmul, cu siguranță va funcționa și în România. Măcar pentru o parte a publicului.

Cum e lumea regizorilor în România? Colaborați între voi?

Adrian Sitaru: Mai degrabă nu colaborăm. Cu greu ajungem să ne înțelegem și pe o lege că uite ne-am chinuit destul de mulți ani să îmbunătățim și să schimbăm legea. Cel mult ne mai trimitem cei care ne cunoaștem bine scenariile, pentru feedback, ne mai chemăm la o vizionare când e gata filmul, dar mai mult de atât, nu prea e o colaborare cu adevărat. Fiecare lucrează în bula lui, sunt mici case de producție. Nu ne punem bețe în roate. Există sprijin dacă e nevoie, dar nu colaborare, să facem un proiect împreună, spre exemplu, o trilogie.

De câțiva ani buni, se vorbește de noul val de regizori din România, de participări internaționale, de premii, ceea ce a dus la o mai mare vizibilitate.

Adrian Sitaru: Da, a început acum, și mă bucur, o diversitate. Am început să intrăm în alte genuri comerciale. Nu e ușor să faci nici comedie de calitate, nici thriller, mai ales că în cinematografe rulează filme americane de super calitate și europene. A apărut, anul acesta și m-am bucurat pentru „Două lozuri”, care a avut peste o sută de mii aproape 130 de mii de spectatori, un film făcut fără buget și fără bani. E super. Sper să devină o rețetă. Chit că nu sunt de acord și nu îmi place genul „Selfie”, bine că merge lumea și există public și film de genul acesta, comercial, care să atingă 150.000. Sper să văd și thrilere de calitate, la care să meargă lumea. Avem nevoie de alte filme de gen, de calitate, care să meargă în festivaluri, cum s-a întâmplat cu „Câini”. Să cucerim publicul și pe alte planuri.

foto: Gabriela Cuzepan Bebeșelea