Prima colaborare dintre Teatrul Radu Stanca din Sibiu și regizorul Alexa Visarion unește, semnificativ, două universuri artistice care vorbesc necontenit despre existența tragi-comică a ființei, Cehov și Shakespeare, având ca reper, paradoxal, cea mai mică dramă din lume, Cântecul lebedei.

Ca o definiție a parcursului propriei opere regizorale, Alexa Visarion numește spectacolul Noaptea Bufonilor, aducând printr-un text nou dialoguri-meditație, dialoguri-monoloage, dialoguri renumite, știute par coeur de oamenii treatrului, actori și spectatori deopotrivă.

Negru și suficient prin elementele sale (un soi de scenă, o garderobă, o ramă-oglindă, o scară…umbra unui candelabru), decorul așteaptă, sincer, abandonat privirilor spectatorilor tocmai sosiți la teatru, actori ce-l vor juca. Patru. Actorul și Sufleorul alături de două năluci în alb-negru. Actorul deschide spectacolul cu vaiet, cu vuiet chiar, un vuiet inutil întrucât nici Egorka și nici Petrușka nu mai sunt de găsit. Doar el, singur, după reprezentația îndelung aplaudată pe care o avusese, adormise în teatru. Trezit, se privește pe sine, în răspunsul propriilor ecouri, ca pe un bufon, o jucărie a publicului pe care nu-l crede, pe care nu-l mai crede. Relația spectator-actor e disecată implacabil apoi alături de Sufleorul care intră gârbovit în teatrul în care, pe furiș, doarme când toți pleacă acasă. Sufleorul-homeless, ce asociere cu tâlc! Acesta nu există pe scenă, acesta nu există pe afiș, dar susține actorul. Rolul acesta de sprijin îl are și sufleorul lui Visarion, care aduce argumente în favoarea vieții Actorului, care nu este al nimănui, ci al atâtor oameni, al publicului căruia îi este necesar.

Publicul a plecat, doarme (…) a uitat măscăriciul…

Frica Actorului de singurătate, uitare și, implicit, moarte, favorizează apariția unei senzații cu atât mai insuportabilă, aceea de greață de sine, acesta asociind canibalismul cu tocmai munca sa. Un canibalism al propriului Eu în favoarea personajelor pe care le-a lăsat să-l devoreze, pierzându-și chipul. M-am mâncat! Dar, totuși, îi avem pe actorul George Constantin și regizoru Radu Penciulescu pe care iată, ni-i amintim, încă, în Regele Lear… Uitarea a fost învinsă?

noaptea-bufonilor-2

Neputința anulării barierelor ce există între personaj, rol care sunt nemuritoare și om, pândit de boală, de bătrânețe și chiar de moarte, cauzează un șoc ce permite teleportarea într-o lume ce suspendă raționalul, ce suspendă conștientizarea omului cu toate ale sale. Astfel, Actorul devine ființa ce sparge zgomotos limitele ce îngrădesc omul, tocmai prin taletul său și prin interacțiunea pe care o are cu universul acesta al actului artistic, cu Arta:

Unde e artă și talent, nu e loc de bătrânețe, boală…

Și aici ne apare Lear cel întunecat. Cele două personaje încep un schimb de replici jucăuș care ne poartă prin Shakespeare ca într-un zbor înalt. Hamlet, Richard al 3lea cu îngrijorarea-i de a-și pierde grijile…McBeth. Dramă și comedie. Între acestea pendulează personajele pe care Actorul și Sufleorul le îmbracă așa cum omul, în real, le experimentează. Pe rând sau deodată? Linia dintre cele două este fină, iar ambele, în întrepătrunderea lor, stau sub semnul ridicolului, al bufoneriei.

Dacă vrei să-nșeli o lume, fii ca lumea…

Distribuția evocă viziunea pe care Alexa Visarion a avut-o asupra acestui spectacol. Actorul lui Ilie Gheorghe se tânguie, dar se tânguie viu, cu forța personajelor pe care, neobosit, încă le-ar întrupa. Iar sufleorul Marian Râlea, gri, discret, este mereu gata să sevească Actorul, fie prin încurajări, fie prin replici pe care și le reamintește rapid, oportun, fiind, de data aceasta, partenerul de scenă al Actorului. O imagine semnificativă este aceea în care Actorul, mare, impunător, în hainele-i de scenă, este ținut în poale de Sufleorul care deja abia se întrevede. Raportul Sufleorului cu scena se reflectă în câteva detalii, cum ar fi descălțatul înainte de a urca pe aceasta și de a-și interpreta rolul pe care este invitat să-l joace. Sufleorul este un melanj gingaș de prezență plăpândă și mecanism de susținere. O umbră concretă atât de greu de întruchipat!

Este un spectacol care leagă, dezlegând, continentul european, de la est (Cehov) la vest (Shakespeare), prin zbaterea igenuă a ființei, zbatere mereu actuală prin săpături în spațiul interior dar și exterior al intimității sălii de teatru, cuprinzând atât scena actorului cât și scena publicului, toate acestea din unghiul larg al percepției sensibile a Actorului. O forare în sine și-n ceilalți ce roade.

Lumea asta, în timp ce se-nvârte, se și roade…